Mă uitam la el cum se agită, cum se fâstâcește, cum scoate din buzunar telefonul mobil și mai șterge o notificare. A câta oare? Cu fiecare mișcare a degetului său peste ecran, eu iarăși mă întrebam… să mai stau sau să plec? Omul ăsta chiar mă vrea aici?
Am înțeles mai târziu că nu, că poate nici el nu știa de fapt ce vrea. Dar nu asta contează, era un caz special. Situația pe care am descris-o mai devreme însă, nu e deloc specială. Ni se întâmplă tuturor, fie că e vorba de o ieșire cu prietenii, o adunare de serviciu sau o primă întâlnire.
Ne verificăm telefoanele în mod obsesiv și ne prefacem că am putea fi în altă parte. Ce vrei, e la modă să trimiți în continuu mesaje, să ai zece conversații deschise simultan. Na, ești un om ocupat, ai căutare, nu mă pot aștepta să-mi acorzi doar mie atenție.
Doar că îmi dau seama că nu mai acordăm deloc atenție omului de lângă noi. Poate sunt eu de modă veche, dar mereu mi s-a părut de prost gust să scot telefonul din geantă când sunt cu cineva la masă. Nu e așa urgent, și ce îi transmit persoanei respective?
Dar cred că m-am înșelat eu. Lumea nu pare să perceapă așa. Nimeni nu se uită urât, nimeni nu se supără dacă stai toată seara cu ochii în telefon. E încurajat, chiar.
Și la urma urmei, de ce s-ar supăra? Oricum majoritatea oamenilor se cunosc online mai întâi. Ne împrietenim pe un forum sau ne dăm destule reacții cu „love” la poza de pe Facebook. Sau bineînțeles, ne cunoaștem pe Tinder.
E normal ca și atunci când ieșim împreună să stăm tot cu atenția-n telefon. Suntem prinși într-o cursă către un carpe diem pe care nu reușim să-l prindem niciodată.
Pentru că despre asta e, până la urmă, nu? Trăiește clipa. Asta e clipa și din moment ce ai acces la toată tehnologia asta, ar fi păcat să ratezi vreo conversație (banală, cu un prieten care se plictisește la muncă, cel mai probabil) sau vreun status update despre pisica vecinului.
Sigur, sunt aici cu tine. Dar mai sunt și în alte locuri în același timp. Te văd, dar doar pentru câteva secunde, pentru că dacă stau să te privesc un minut întreg, cine știe câte lucruri se pot întâmpla în lume și eu să nu știu despre ele?
Carpe diem, dar nu trăim nimic. Nici pe omul de lângă noi nu-l vedem cu adevărat, nici la prietenul de la muncă nu suntem atenți în întregime. Nici gluma pe care o citim online n-o înregistrăm în totalitate.
Sunt prea tânără să-mi amintesc socializarea fără telefon mobil, dar n-am cum să nu mă întreb dacă nu cumva era mai bine înainte, dacă nu îl auzeam mai clar și pe prietenul de la muncă și pe fata de lângă noi…
Discussion about this post