Oare ce este mai exact Francmasoneria? Mulți dintre dumneavoastră au auzit, măcar o dată, întâmplător sau nu despre acest așa zis „club elitist”, „organizație filantropică”.
De asemenea, mai mult ca sigur că aceste noțiuni v-au trezit interesul și, în mod cu totul aparte v-ați adresat multe întrebări sau ați început să puneți întrebări, să cercetați din pură curiozitate subiectul, căutând în tratate, cărți și chiar și în presă, mediu online amănunte care să vă edifice și să vă formeze o părere.
Una dintre multele întrebări rămase în suspensie, în mod cu totul special o constituie problema capitală care are legătură cu impunerea și acceptarea acestei organizații ca fiind capabilă de a fi considerată o religie, în sensul propriu – zis al termenului.
Istoria organizaţiei (Franc)Masoneriei de după anul 1738
Începând cu anii 1738/39, s-a dezvoltat o anumită reticenţă faţă de Ordinul masonic care a îmbrăcat noi atitudini, angajând deschis intervenţia instituţiilor Statului. Contribuţia acestora, una pe deplin legitimă şi particulară, a cunoscut tonalităţi şi ritmuri diferite, constând iniţial în instituirea supravegherii şi controlului permanent prin intervenţia brutală a poliţiei. Acestea s-au manifestat prin constrângeri, filaje, percheziţii, mergând până la interdicţia ordinului. În acelaşi timp, dar din raţiuni diferite, survine şi diferendul cu Biserica anglicană, care a condamnat «afilierea lojilor» şi «noua formă de religie, din ce in ce mai organizată» promovată de anumite confrerii.
În faţa configurării unui fenomen fără precedent, constând în constituirea aproape simultană a unei «reţele» masonice atât în lumea de confesionalitate catolică, cât şi protestantă europeană, Papalitatea şi-a experimentat tr propriile nelinişti ale experienţei trecutului. Cu atât mai mult cu cât lojile italiene au fost infiltrate de «agenţi secreţi, devotaţi hanovrienilor». În consecinţă, în mai 1738, Papa Clement al XII lea a declanşat ofensiva catolicităţii condamnând şi excomunicând masoneria prin bulla In Eminenti. Intervenţia autoritară a suveranului pontif, care îşi are precedente în diferite state, este determinată atât de calitatea sa de şef de stat, cât şi de cea de şef spiritual al bisericii Universal apostolice. A priori, ameninţarea şi subminarea suveranităţii şi securităţii Statelor papale, au constituit fără îndoială punctul nevralgic şi justifică intervenţia în plan temporal.
Pe de altă parte, faptul că masonii au admis «uniunea oamenilor de diverse religii», inseparabilitatea fraternităţii de toleranţă şi egalitate între indivizi – toate de perspectivă şi dimensiuni universale, i-au făcut «vehement de suspecţi de erezie», iar de aici a rezultat explicarea reacţiei în plan spiritual «pentru salvarea Bisericii». Măsurile prohibitive, în funcţie de circumstanţe laice sau religioase, au survenit însă într-un moment în care numărul masonilor era relativ mic. Consecinţele lor au fost însă perverse, cu «efect de bumerang», «stigmatizarea» contribuind la încurajarea «epidemiei asociative» şi adaptarea comportamentelor masonice noului context, făcând ca Ordinul, în ciuda represiunii indirecte şi a tracasărilor, «să crească şi să prospere» neîncetat.
În consecinţă, conflictul cu Papalitatea s-a prelungit şi o nouă bulla intitulată Providas Romanorum pontificum, 1751 a papei Benedict al XIV-lea, în particular cel mai aprig pontif al secolului Luminilor, a revenit în zadar asupra excomunicării, invocând divergenţele doctrinare şi incompatibilităţile disciplinare şi denunţând eroarea şi răul comis pentru «puritatea Religiei catolice».
În acest context Franţa catolică şi-a fructificat încă o dată în relaţia cu papalitatea, «statutul său de excepţie». Contrar a ceea ce se va întâmpla în Statele italiene, Spania sau Portugalia unde Inchiziţia a intervenit deschizând procese şi persecuţii la adresa masonilor. De altfel, în Franţa, puterea nu a urmat «calea Bisericii» şi «a închis ochii». Bullele pontificale nu vor avea, nici pentru cler şi nici pentru francezi în general, consecinţe majore. În virtutea privilegiilor bisericii şi invocând libertăţile parlamentului Parisului, Ludovic al XV-lea nu le-a supus înregistrării. În consecinţă, excomunicarea papală nu a avut decât efectul unei circulare inaplicabile sau aplicabile în funcţie de conjunctură rămânând la latitudinea puterilor civile sau ecleziastice.
Depăşind cu bine acest obstacol, drept recompensă, masoneria franceză a încurajat defernţa religioasă şi civilă a Ordinului şi îşi poate continua nestingherită recrutările din rândul catolicilor şi clerului. Cum intervenţiile la adresa ei nu i-au influenţat major dezvoltarea, progresele cantitative înregistrate pot fi cuantificate. Spre deosebire de alte forme de sociabilitate, masoneria, ca fenomen exclusiv urban, s-a supus fenomenului de stigmatizare. Dar, acest proces unic de blamare a avut efectul invers, deoarece prin numărul mare de aspiranţi şi membrii ascunşi, lojele (franc)masonice au devenit un veritabil fenomen social aflat în extensie. De la primele «întemeieri» masonice pariziene şi din marile oraşe precum Bordeaux, Marseille, Lyon din anii 1730 şi până în 1744, nu erau active decât 40 de loje, fenomenul fiind cvasiinexistent în Franţa profundă.
Anul 1744 a marcat însă, prin creearea a 16 societăţi, o turnantă, «sociabilitatea masonică părând că se îndreaptă spre noi cuceriri». Intervalul 1760-1773 a fost o perioadă «instabilă», a fluctuaţiilor, în cadrul căreia au alternat puseurile de creştere cu cele de stagnare. Lojile provinciale s-au dezvoltat anarhic, fiind confruntate cu rivalităţi, disensiuni interne şi mediocritatea membrilor, clanuri familiare şi conflicte de persoane, clientelă locală, delaţiuni, expulzări, sciziuni. etc
Indiferenţa şi uneori chiar ostilitatea ierarhiei masonice provinciale care a refuzat să-şi abandoneze privilegiile interne asimilate cu niste «demnităţi» religioase şi deţinute perpetuu ca pe un bun personal au manifestat tendinţe descentralizatoare faţă de autoritatea Marii Loje pariziene care nu-şi câştigase încă o legitimitate suficientă. Toate aceste elemente au tins să se transforme în criză şi chiar haos.
Odată cu alegerea ducelui de Montmorency-Luxemburg, «o mână de fier», ca administrator general al Ordinului (1773), a debutat o adevărată «revoluţie» organizatorică internă, în cadrul căreia se pun bazele Marelui Orient al Franţei. Restauraţia autorităţii şi reformarea Marii Loje a Parisului, devenită «punctul central» al mişcării, s-a realizat printr-o centralizare inedită. Revizuirea generală a lojilor teritoriale, urmată de redactarea unui nou Statut care a impus alegerile în funcţiile şi titlurile masonice, au fost întâmpinate cu reticenţă de unii masoni. S-a accentuat astfel un climat caracterizat prin rivalităţi, care au dus la ruptura definitivă din data de 30 august 1773 dintre Marele Orient al Franţei şi Marea Loje a Franţei, care vor deveni obedienţele cele mai importante.
Stimularea recrutărilor şi expansiunea în ritmuri constante din anii 1774-1780 au determinat ca masoneria să fie infiltrată metodic, în toate categoriile de oraşe, de la cele mai mici (cu mai putin de 2.000 locuitori) până la cele cu mai puţin de 10.000 într-un ritm de 20 de noi loje anual. «Vârful» l-a constituit anul 1780, atunci când s-au pus bazele a 40 de nuclee teritoriale. Mişcarea s-a amplificat în deceniul premergător revoluţiei, când cu toate segmentările generate de războiul coloniilor americane, ritmul de creştere a fost de 20–40 loje anual.
În 1789, amploarea recrutărilor a reprezentat un potenţial de 1 din 20 orăşeni de sex masculin, ceea ce a însemnat între 50.000-100.000 de masoni sau 5% din populaţia urbană masculină (la un efectiv de 28.600.000 locuitori organizaţi în 689 de loje, din care 63 în Capitală (50 erau însă în adormire).
Reconstrucţia Ordinului şi politica autoritară a Marelui Orient a reprezentat un atu al francmasoneriei, care era din ce în ce mai puternică, structurată, un fel de instituţie conducătoare, una pe deplin influentă şi … contradictorie. Noile loji au funcţionat pe baza aderării la un statut care le-a asigurat o reprezentare egalitară şi o «democraţie» internă. Autorităţile masonice au accentuat caracterul secret al Ordinului ceea ce a făcut tot mai vizibilă separarea şi clivajul deja existent, dintre lumea profană, lumea religioasă şi societatea «închisă» a lojilor. Extensia reţelei, pericolul contaminării întregului corp social cu «turbarea sociabilităţii masonice», sau chiar dezagregarea lui şi, implicit atingerea de nulitate a formulei lui Loyseau «Ordine în toate lucrurile» au transformat neliniştea puterii politice şi autorităţii ecleziastice în frică faţă de «marea putere secretă» masonică, cu o existenţă din ce în ce mai motivată şi determinată.
(Franc)masoneria- calea libertăţii?
Succesul şi performanţele francmasoneriei, puse în «serviciul artelor şi ştiinţelor» au avut statutul de a fi considerate remarcabile. Nicio altă «formulă» cu caracter similar sau grupare voluntară de oameni, cu excepţia comunităţilor religioase protestante sau catolice, nu a fost în stare să reunească atâţia membrii pe o bază non-lucrativă şi non-profesională.
Pledând pentru independenţa în raport cu alte asociaţii sau acţiuni specifice epocii Luminilor, masoneria răspunde unui orizont de aşteptări, larg împărtăşite şi difuzate în societate şi prin intermediul altor medii. După numai o jumătate de secol de existenţă instituţionalizată şi ilegală, libertatea reuniunilor fiindu-i interzisă, în jurul anului 1778, masoneria este nu numai un fapt de societate, bucurându-se de un succes monden, ci unul social cu tendinţa şi riscul de a deveni un fenomen de masă.
De exemplu, Loja «Celor nouă surori», creată la Paris în 1776 de astronomul Lalande a fost o reacţie. Considerată «fiica postumă» a lui Helvetius, ea a semnificat rezultatul unui «imaginar elitist diferenţiat». A devenit cea mai celebră loje masonică a capitalei, deschisă ştiinţelor şi emblematică pentru legătura dintre masonerie şi filosofie. Înainte de 1789, acesta era locul de întâlnire al elitei intelectuale cu orientare de «centru stânga», care avansa idei ireligioase. A doua loje influentă care a reunit “tot Parisul” diplomaţilor şi financiarilor a fost “Prietenii reuniţi”. Membrii ei au penetrat aparatul administrativ şi de stat. Ambele au fost recuzate vehement de iezuiţi până la desfiinţarea Ordinului ,din anul 1763.
Amănunte legate de organizarea acestora
Membrii Francmasoneriei sunt împărţiţi în grade oculte. Membrii dintr-un grad nu stiu nici cine face parte dintr-un grad superior, nici cine face parte din acelasi grad cu ei. Ei cunosc numai cine face parte din gradele inferioare. Din punct de vedere al numărului gradelor, precum şi al altor caracteristici rituale, Francmasoneria se împarte în diferite rituri. Astfel există Francmasonerie ioanită sau albastră.
Membrii acesteia sunt ierarhizaţi numai în trei grade: ucenic, calfă şi maestru. Exista astfel ritul scotian sau roşu care cuprinde asa zisele grade înalte, 30 la numar, iar şi mai sus de acestea sunt gradele invizibile. De obicei în Francmasoneria ioanita nu există decat ca treapta inferioara, supusă celei scoţiene. Gradele înalte şi cele invizibile sunt cele care conduc din umbră vasta organizaţie a Francmasoneriei, în mod unitar, pe tot globul.
În varful piramidei stă Patriarhul, sau Împaratul neîncoronat al lumii.Ridicarea într-un grad nu se face prin alegerea de jos, ci prin selecţie de sus; cei din gradele superioare ridică pe cine vor dintr-un grad inferior la un grad superior. Intrarea în orice grad se face printr-un jurămant înfricoşător şi printr-o iniţiere.
Prin actul de a jura, cel ce intră în gradul nou se obligă să pastreze secretul faţă de tot ce va vedea şi va cunoaşte în acest grad. Prin initiere i se comunică taine din învătătura şi misiunea Francmasoneriei, necunoscuta de gradele inferioare. Secretele comunicate gradelor inferioare sunt anodine, dar cele comunicate gradelor superioare sunt de-a dreptul teribile.
Iată jurămantul prestat de ucenicul Francmasoneriei ioanite: „Jur înaintea Marelui Arhitect al pamantului ca nu voi descoperi nimic, nici prin semne, gesturi sau altceva ce poate descoperi şi indică ceva ce nu trebuie descoperit. În caz de călcare a juramantului primesc să mi se taie beregata, să mi se scoată ochii, să mi se găurească pieptul, să mi se smulgă inima, să mi se scoată măruntaiele din trup, să se ardă, să se prefacă în cenusă şi să se arunce în fundul mării sau să se împrăştie în cele patru vanturi pe fata pămantului”.
Alaturi de aceasta organizaţie, ocultă chiar pentru membri, exista una cu caracter administrativ, secret pentru profani. Francmasoneria lucrează în ateliere. Atelierele în care activează primele grade se numesc loji simbolice, formate fiecare din vreo 50 de persoane. Atelierele gradelor superioare au alte denumiri. În fruntea fiecărei loji se afla un venerabil cu rol de presedinte ajutat de mai multi demnitari. Toti sunt alesi pe un an de catre membrii lojei.
Bibliografie
Giarizzo, Massoneria e illuminismo nell’ Europa del Settecento, Venise, 1994
HalÉvi Les Loges maçonniques dans la France de l`Ancien Règime, aux origines de la sociabilité démocratique, Ed. A.Colin, Paris, 1984.
Margaret C. Jacob, Living the Enlightement: Freemasonry and Politics in Eighteenth-Century Europe, New-York, 1991.
Margaret C. Jacob, Maçonnerie, in: V. Ferrone, D. Roche, Le monde des Lumières, Ed. Fayard, Paris,
Koselleck, Le Règne de la critique, Ed. de Minuit, Paris, 1971
LIEOU, Dictionnaire de la Franc-Maçonnerie, Ed. P.U.F., Paris
Poulot, Les Lumiè, Ed. P.U.F., Paris, 2000.
D.Roche, La France des Lumières, Ed. Fayard, Paris, 1993.
É. SAUNIER, Encyclopédie de la Franc-Maçonnerie, Lib. Générale Française, Paris, 2000.
Discussion about this post