Oare ce este mai exact Francmasoneria? Mulți dintre dumneavoastră au auzit, măcar o dată, întâmplător sau nu despre acest așa zis „club elitist”, „organizație filantropică”.
De asemenea, mai mult ca sigur că aceste noțiuni v-au trezit interesul și, în mod cu totul aparte v-ați adresat multe întrebări sau ați început să puneți întrebări, să cercetați din pură curiozitate subiectul, căutând în tratate, cărți și chiar și în presă, mediu online amănunte care să vă edifice și să vă formeze o părere.
Una dintre multele întrebări rămase în suspensie, în mod cu totul special o constituie problema capitală care are legătură cu impunerea și acceptarea acestei organizații ca fiind capabilă de a fi considerată o religie, în sensul propriu – zis al termenului.
Istoric sumar al organizaţiei (Franc)Masoneriei de după anul 1800
Comparativ cu alte instituţii «de efervescenţă spirituală» ale secolului, (Franc)masoneria a fost considerată şi continuă să fie….” mult mai deschisă,” din punct de vedere social. «Admişii» legali, mediile asociative tradiţionale, sunt ori infiltraţi prin diversele medii sociale ori propriu-zis ei sunt cei care conduc destinele din organizaţii religioase, culturale, corporative, comunitare, purtătoare ale valorilor specifice unei societăţi ierarhizate şi structurate în jurul a două imagini centrale reprezentate de «figura» lui Dumnezeu şi a Regelui.
Noile forme asociative au format sau grupează în schimb indivizi care invocă şi reclamă, în mod natural, idealul egalitar şi meritocraţia, având drept criterii de referinţă sistemul englez, bazat pe virtuţi liberale. Egalitatea abstractă şi universală, dar nu absolută, care este un principiu ce stă la baza asocierii masonice „se materializează prin abandonul voluntar al propriului statut social şi politic al individului aderent.”
Membrii săi, proveniţi din rândurile elitei urbane (nobili, clerici, oameni de litere, profesiuni liberale), au participat şi continuă să creeze acea aură legendară sau „imagine impecabilă” prin cultivarea unei forme de sociabilitate inedită care a valorizat cel mai bine în epocă sociabilitatea naturală a fiinţei umane. Noua sociabilitate instituţionalizată construită pe acest fals calapod se bazează pe un nou ansamblu de reguli şi raporturi, diferite esenţial de cele tradiţionale în cadrul cărora individul se raportează juridic şi ca stare la corpul social ierarhizat căruia îi aparţine.
(Franc)masoneria se situează la «frontiera» a două lumi, ambele ale prezentului: cea a privilegiilor din naştere, bazată pe respect, ordine, disciplină şi lumea modernă, în curs de modelare, bazată pe un nou tip de contract social.
Născută în «cadrul societăţii ordinelor», (Franc)masoneria contribuie, pe baza propriului cod comportamental şi practici, la «decupajul interior» al societăţii de ranguri şi privilegii. Francmasonul are aşa-zisa libertate de conştiinţă, cu care poate gândi şi exprima că este «un om liber şi prieten deopotrivă cu bogatul şi săracul». Apartenenţa la o loje reaşează sau reclasează individul condiţionat, în cadrul unei noi ierarhii interne inchise, instalându-l în calitatea dezirabilă de om şi cetăţean. Egalitatea reală a membrilor masoni este însă una selectiv elitistă, dacă nu cumva chiar «aristocratică» independentă de diferenţele de condiţie socială, dar respectându-le. de frica de a nu fi eliminat fizic.
De asemenea, (Franc)Masoneria şi-a avut propriul sistem de selecție, dar nu mai posedă acea categorie a refuzaţilor (evreii şi negrii) şi, cu toate acestea, de-a lungul vremii a avut excluşii săi, faţă de care discursul masonic a fost unul vindicativ, nicidecum justificativ, făcând referire directă la toţi cei care „prin meseria lor fără valoare şi rutinardă, lipsită de importanţă şi care nu poate să le asigure îndestularea necesară”. Acestora, dacă nu le-a fost deloc permis să frecventeze societatea civilă, atunci nefiind posibil să o facă nici în „calitate de masoni”.
De altfel, «fraternizarea» corpului masonic cu «exceptaţii» fără educaţie şi cu un statut social economic precar, nu este o obligaţie, căci «masoneria nu favorizează nici una din stări». În schimb, inserţia socială şi deschiderea culturală au devenit o condiţie nu numai pentru calitatea de mason, ci şi a reuşitei individuale, ceea ce duce cu gândul la blazon sau merite personale.
Totuşi, elementul inedit şi incontestabil pentru lojile masonice este faptul că ele reunesc, în proporţie variabilă acele „grupuri sociale absente sau aproape absente din alte medii asociative cultivate: comercianţii, meşteşugarii, buticarzii”. Reticenţele manifestate faţă de «scopul redării vechii străluciri» a masoneriei prin „a nu admite să facă parte din corpul nostru decât persoane care să fie stăpâne pe timpul lor şi a căror avere le permite să contribuie la uşurarea suferinţelor umanităţii”, nu au rămas tocmai singulare sau neînsoţite de critici şi justificări. Totuşi, (Franc)masoneria aşteaptă „mai mult de la oamenii care ocupă un loc distins în societatea civilă, decât ne putem aştepta de la un plebeu ”.
De exemplu, admişii, «oameni de bine, loiali, binecrescuţi, copţi la minte şi circumspecţi» au fost și sunt în continuare recrutaţi din întregul corpul social.
Succesul recrutărilor, seducţia şi «forţa de atracţie» a (Franc)masoneriei a rezultat din întâlnirea a două aspiraţii contradictorii: pe de-o parte, apropierea prin «mişcarea excluşilor» din sociabilităţile savante de o lume asociativă mai puţin exigentă intelectual, iar pe de altă parte, difuzarea dincolo de mediul aristocratic a unei practici «de egalitate» care a reunit pe toţi cei care au bani, educaţie şi plăcerea petrecerii timpului liber „în mijlocul unei adunări eficace de relaţii, într-un nou spaţiu civil şi european.”
Eterogenitatea mediului masonic, înseamnă nu numai asocierea unor membrii proveniţi din câmpuri social-cultrale diferite, ci şi depăşirea unor bariere mentale, familiarizarea şi remodelarea personalităţii individuale şi a mentalului colectiv prin cunoaşterea şi asimilarea unor noi repere valorice (cultură, «cultura şi educaţia» banului, munca, «suferinţă» si «plăcere» umană), precum şi prin găsirea unor noi forme de comunicare socială.
Circumstanţele care favorizează prefigurarea unui nou ţesut social, specific unui alt tip de societate decât cel existent, bazat pe rang şi privilegiu sunt utopii. Deocamdată, egalitatea şi fraternitatea s-au justificat pe acea acţiune de «conciliere» cu ierarhia socială reală căreia îi aparţine masonul. De asemenea ordinul, indiferent de ce rit şi obedienţă este cel care a deţinut «arta» de a gestiona abil relaţia dintre indivizi egali, este menit a-i face ca în realitate să-şi piardă rangul şi distincţia socială atunci când devoalează secretele ordinului.
Pe de altă parte, promovarea idealului umanismului universal, fraternităţii şi solidarităţii care stimulează diversitatea grupurilor sociale sau profesionale, a dat falsa impresie din (Franc)masonerie ca fiind un mediu prin excelenţă cosmopolit.
Efortul de a reuni prinţii încoronaţi ai dinastiilor europene cu «prinţii filosofi», care iniţial şi-au manifestat insatisfacţia în faţa «lipsei de exigenţă intelctuală a lojilor» a devenit treptat un act şi o dovadă de prestigiu şi onoare. La rândul lor, virtuţile şi meritele metamorfozate asemenea unor criterii de referinţă ale aderării masonice, au pus într-un context nou şi o nouă lumină, calităţile individului.
Promovarea unei elite culturale şi intelectuale iluminate, cu toată susţinerea elanului reformator ale secolelor XVIII, XIX şi prima treime din cel de-al XX-lea secol-prin oferta unor elite civile de calitate care înnoiesc personalul administrativ al Statelor- au adus minciuna conform căreia masoneria europeană a fost, este şi va fi acel mult râvnit „El Dorado”, acel spaţiu garant al calităţii şi succesului. Valabilă a fost mai degrabă reciproca, din moment ce (Franc)masoneria manifestându-se direct interesată de calitatea şi performanţele membrilor săi a ajuns să caute, în măsura posibilului, obţinerea dacă nu recunoaşterea oficială, ca o formă propriu – zisă de marketing.
Fenomenul şi-a sporit ritmicitatea, iar legitimitatea, credibilitatea, autoritatea, influenţa şi mai ales utilitatea civică au devenit obiectivele aceestor membrii ai lojilor.
În consecinţă, succesul (Franc)masoneriei s-a datorat ignoranţei generalizate dar şi a unei «comenzi sociale» cu aură obscură. Din acest motiv, se înțelege nevoia resimţită în cadrul societăţii de numeroşi indivizi de a se afirma public în plan social, într-o manieră eficace şi profitabilă (pentru el şi societate), dar diferită de cea limitativă existentă şi de care beneficiau în mod tradiţional. În cadru intern, (Franc)masoneria a fost un mediu în care relaţia dintre membrii nu s-a «exprimat niciodată în termenii unei opoziţii sociale», dar nici egalitarist.
Masoneria neagă, sau cel puţin acceptă diferenţele sociale, dar nu construieşte o ordine socială nouă, ci numai un comportament care să te facă sa fii respectat pe baza falsei relaţii promovate asemenea unui paravan, de ochii indiscreţi: EU – MUNCĂ – CREDINŢĂ – CULTURĂ – IUBIRE.
Parte integrantă a «revoluţiei individuale» din secolul al XVIII-lea, (Franc)masoneria s-a distins şi s-a invidualizat faţă de toate celelalte forme asociative cu caracter cultural ale secolului Luminilor, prin așa zisul său „caracter novator”. Originalitatea s-a pliat pe forma vicleană promovată chiar de majoritatea membrilor dar şi de o mulţime de naivi care credeau că nu reprezintă niciun pericol. Astfel, cu ajutorul caracterului discret, (Franc)masoneria a ieşit din câmpul tradiţional al valorilor oficial recunoscute şi acceptate, dar a rămas suspectă de subminarea «ordinii preexistente», sporindu-i «caracterul destabilizator şi ocult».
În acest context, pentru a împiedica «orice tulburare sau scandal» în care să fie antrenată, (Franc)masoneria se străduieşte premeditat să se adapteze contextului, rămânând cel puţin declarativ fidelă scopului iniţial: cultura. Ea este în «serviciul ştiinţelor şi artelor» «lucrând» predilect şi sub diverse forme asupra intelectului uman, cu raţiunea. Iar consensul bazat pe cele trei exigenţe majore impuse francmasonilor de a nu aduce prejudicii Statului, de a nu fi subversivi cu Religia şi nici periculoşi pentru Moravuri, a devenit o «regulă de aur» a funcţionării şi viabilităţii masonice în epocă. În consecinţă, (Franc)masoneria îşi plătește tributul convenţiilor timpului, imaginându-şi reprezentări imagistice şi ritualuri proprii de substituţie, precaute, care să o securizeze şi să o facă mai puţin vulnerabilă în faţă celui mai înfricoşător scenariu-acela al devoalării oficiale, dar care în final îi pot accentua caracterul nociv și pe deplin ezoteric.
Concluzie
(Franc)masoneria este practic laboratorul unor proiecte şi practici determinate, „elita” care pledează cu neruşinare şi viclenie pentru gândirea independentă, pentru „Libertate, Egalitate, Fraternitate”- cuvinte goale de interes și semnificaţie. De-a lungul timpurilor, pleiada de masoni a avut obiective subversive şi practic a constituit parte componentă a revoluţiilor de orice fel.
Sub pretextul îmbinării raţiunii cu critica, intuiţiei cu imaginaţia, a curiozităţii cu voinţa,a unui fel de „bine cu frumosul”, a unui tip de discreţie cu falsul demers al iubirii aproapelui, s-au scris file de istorie în care omenirea a fost pe deplin asaltată și opresată de forţa distructivă a acestor adulatori ai lui Lucifer și a legiunilor de diavoli.
Contribuţia lor la afirmarea de sine prin modificarea sensibilităţilor individuale şi colective a fost una care continuă, din moment ce (Franc)masoneria, “faţa invizibilă” a Secolului Luminilor a construit în jurul ei cu răbdare şi perseverenţă un spaţiu comun de afirmare şi exprimare pentru un anumit public, “tăcut şi discret ”, educat în spiritul secolului, care nu este nici elitist, dar nici nu se identifică cu poporul de rând.
Cu alte cuvinte, idealurile acestora s-a adresat unei “ clase de mijloc”, alfabetizate şi cu “spirit capitalist”, interesată în primul rând de libertăţile civile şi de afirmarea socială prin meritul personal. Paradoxal sau nu, într-un secol al dezvoltării şi diversificării formelor de comunicare, forţa sociabilităţi masonice a stat în “pasiunea secretului” şi în promovarea rațiunii critice. Prin caracterul său ocult a trezit resentimente colective, prin rolul ei novator a activat conştiinţe.
Au existat multe locuri în care factorii de decizie din politică, afaceri, educație și sănătate s-au tot exprimat și se tot întâlnesc departe de ochii „profanilor”. Aici se stabilesc alianțe de culise și se dau verdicte care sunt în defavoarea a milioane de oameni. Cluburile acestea sunt grupările reprezentative cu caracter filantropic pentru care toate aceste cluburi elitiste funcționează după reguli și principii identice cu cele ale (Franc)masoneriei.
Bibliografie
D. Roche, Le siècle de Lumières en provence. Academies et academiciens provinciaux 1680–1789, Ed. Mouton, Paris, vol. I, II
HalÉvi Les Loges maçonniques dans la France de l`Ancien Règime, aux origines de la sociabilité démocratique, Ed. A.Colin, Paris, 1984.
Margaret C. Jacob, Living the Enlightement: Freemasonry and Politics in Eighteenth-Century Europe, New-York, 1991.
Margaret C. Jacob, Maçonnerie, in: V. Ferrone, D. Roche, Le monde des Lumières, Ed. Fayard, Paris,
Koselleck, Le Règne de la critique, Ed. de Minuit, Paris, 1971
LIEOU, Dictionnaire de la Franc-Maçonnerie, Ed. P.U.F., Paris
Poulot, Les Lumiè, Ed. P.U.F., Paris, 2000.
D.Roche, La France des Lumières, Ed. Fayard, Paris, 1993.
É. SAUNIER, Encyclopédie de la Franc-Maçonnerie, Lib. Générale Française, Paris, 2000.
Discussion about this post