Ne naștem, trăim și murim. Dar ce ne marchează existența? Ce epitet am putea folosi pentru a ne descrie viața? Despre ce trăsătură sau atitudine putem spune că ne caracterizează ca societate? Libertatea? Curajul? Disprețul? Evident, depinde cum vede fiecare lumea din jur și din punctul meu de vedere, cuvântul cel mai potrivit ar fi ‘cenzurată’ .
Pe de-o parte, acest termen se referă la cenzura aplicată de societate și de stat. Aici, desigur, se încadrează cenzurarea publicațiilor, a emisiunilor, pe scurt, tot ce ține de mass-media. Aceasta se referă la editarea revistelor, schimbarea cuvintelor pentru a nu jigni puterea și pentru a nu atrage o atenție nedorită asupra emisiunii/ ziarului ce (ar) emite aceste cuvinte.
Pe lângă cenzura mass-media, mai există și cea aplicată asupra individului. Statul nu este numit o ‘mașinărie’ fără motiv. El țintește să ne controleze ( un sinonim al ‘cenzurii’), să dicteze felul în care vorbim, felul în care ne îmbrăcăm (uniforme de scoală, de lucru), felul în care gândim pentru că individualitatea este considerată un dușman al statului. Cum? E simplu, atunci când fiecare începe să gândească pentru el și să aibă idei proprii, el nu mai este dispus să urmeze orbește comenzile statului.
Pe de altă parte, cuvântul ‘cenzură’ poate fi combinat cu prefixul ‘auto’, iar atunci capătă un înțeles cu totul diferit. Autocenzura se referă la restricțiile aplicate de un om asupra propriei persoane. Ne cenzurăm singuri cuvintele pentru a nu intra în conflict cu persoanele din jur. Un elev la școală nu îndrăznește să se opună profesorului, de frica unei note mici. Învățăm de tineri. Șeful tău simpatizează un partid politic. Tu-l detești, dar vei zice ceva? Vei risca să-ți pierzi slujba? Bineînțeles că nu.
Dar cenzura nu este o invenție a secolului douăzeci și unu. Cenzura este o artă practicată și rafinată încă din cele mai vechi timpuri. De-a lungul istoriei, cenzura a avut diverse forme.
Nu, mai degrabă a avut aceeași formă, dar variau pedepsele – confiscarea bunurilor, moartea, închisoarea… Câți și-au pierdut pământul, averea sau uneori chiar viața pentru că se împotriveau regelui sau împăratului? Iar despre cei care denunțau tirania ce să mai zicem?
Dar asta evocă timpuri demult apuse, să trecem la o epocă mai recentă: câți oameni au putrezit în închisorile comunismului pentru că aveau idei considerate subversive și nu ezitau sa și le expună? Însă, din nou, s-ar putea argumenta că și era comunismului a trecut, că acum trăim în epoca libertății.
Nu. Asemeni lumii în care trăim, cenzura s-a modernizat, trecând la un control pe bază tehnologică. Telefoanele ne sunt ascultate. Conversațiile noastre „private” sunt urmărite și verificate constant. Paginile și comentariile ofensatoare sunt blocate și șterse automat, fără drept de apel.
Libertatea este un vis, un ideal, nu o realitate. Ne naștem în cenzură, trăim în cenzură și murim în cenzură.
Autor: Izabela Stănescu
Discussion about this post