Meșterul Manole, altfel decât am învățat la școală

Cu toții am învățat la școală legenda Meșterului Manole, dramatica poveste a construirii mânăstirii Curtea de Argeș. Mulți dintre noi am vizitat acest loc magic și am poposit lângă fântâna ridicată pe locul unde Meșterul Manole și-a găsit sfârșitul după ce s-a aruncat de pe turla sfântului lăcaș.

Și totuși, balada nu este nici pe departe unică poporului român, tema sacrificiului uman pus la temelia unei construcții trainice fiind larg răspândită în folclorul european, ba chiar și în cel asiatic.

O variantă a acestei balade o găsim în folclorul maghiar, referitoare la ridicare citadelei din cetatea Devei. În această versiune, meșterul se numește Komuves Kelemen, iar soția pe care o zidește de vie este tot Anna.

În folclorul bulgar, balada vorbește tot de un meșter Manol, chemat să construiască moscheea Selimiye din orașul turc Edirne.

Albanezii spun că meșterii din poveste erau frați care juraseră să o sacrifice pe prima dintre soțiile lor care va veni cu merinde. Cei doi mai mari și-au călcat jurământul, avertizându-și soțiile, astfel că sacrificată este nevasta celui mai mic dintre frați.

În ciuda faptului că este larg răspândită în Balcani, cercetătorii sunt de părere că balada ar fi originară din Asia și ar fi ajuns la noi prin migrația populației.

Folcloristul american Alan Dundes a publicat chiar o carte intitulată „The Walled-Up Wife” (Nevasta zidită de vie) dedicată analizării sutelor de legende și balade care au ca motiv tema jertfei umane la temelia unor importante edificii.

După toate probabilitățile, aceste legende ascund și un dram de adevăr, cum se întâmplă de obicei. În Japonia, tradiția de a zidi pe cineva de viu la temelia unei construcții se numește „Hitobashira”. Vechile cronici sunt pline de povești înfricoșătoare. Astfel, legenda spune că la temelia castelului Maruoka a fost îngropată o femeie sărmană, căreia i s-a promis, în schimbul sacrificiului, că fiii ei vor fi ajutați, iar cel mare va ajunge chiar samurai, lucru care nu s-a întâmplat. Povestea spune că, în fiecare primăvară, femeia varsă lacrimi amare, determinând inundarea zonei.

La fel s-a procedat și la construcția podului Matsue Ohashi din prefectura Shimane, la baza căruia a fost îngropat un anume Gensuke. Chiar și în ziua de azi, un parc din apropiere poartă numele de Gensuke. Credința în astfel de practici a dăinuit multă vreme în Japonia. În secolul al 19-lea, când podul a fost reconstruit, țăranii din zonele învecinate au fost atât de speriați că ar putea avea aceeași soartă încât multă vreme au refuzat să meargă la oraș.

Larga răspândire a motivului sacrificiului uman nu ar trebui să ne mire. După cum spunea Mircea Eliade într-o analiză a baladei Meșterului Manole, „pentru a dăinui, o construcție (o clădire, o realizare tehnică sau chiar una spirituală), trebuie să prindă viață, trebuie să primească viață și suflet. Transferul sufletului este posibil doar pin sacrificiu, anume printr-o moarte violentă”.