Tocmai am terminat de citit „21 de lecții pentru secolul XXI”, de Yuval Noah Harari, carte apărută în 2018 la Editura Polirom în traducerea Luciei Popovici. La fel ca celelalte două, „Sapiens” și „Homo Deus”, cartea este o prăjitură, o sinteză amplă a cunoștințelor pe care le-am acumulat, la care se adaugă picanterii și juxtapuneri la care nu m-am gândit până atunci în mod special.
Nu știu dacă autorul, căsătorit cu un bărbat și profesor de istorie universală în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim, după un doctorat la Oxford, cunoscut deja în întreaga lume, are vreo formă de credință dincolo de categorisirea iudeismului, creștinismului, islamului, fascismului, comunismului și liberalismului ca „simple idei”. Ceea ce îmi atrage deocamdată atenția este că, în secolul XXI, nu mai e de joacă cu învățarea continuă sau învățarea pe tot parcursul vieții.
Este un subiect care mă preocupă de mult timp și, de câte ori am ocazia, poate nu suficient de des, citesc o carte sau mă înscriu la un curs online. Până la urmă, învățarea continuă stă pe agendele politice și educaționale globale și europene, însă puțină lume se întreabă cum îi poate afecta ea (sau lipsa ei) în mod direct.
Este deja știut că roboții vor lua în deceniile care urmează o bună parte dintre locurile de muncă, chiar și pe cele din profesii mai umaniste. În vreme ce o parte a Americii și nu numai se întreabă dacă nu ar fi mai bine să ne întoarcem la școlile de meserii, de unde să aterizăm într-o meserie de actualitate, desigur, prin față ni se zvântură tot mai des „educația pe tot parcursul vieții” sau „educația continuă”. Cei care se apropie de pensie abia așteaptă să se odihnească, însă generațiile din câmpul muncii se întreabă din ce în ce mai serios dacă ar fi cazul să pună punct învățatului, dacă nu cumva e firesc să înveți toată viața și dacă își pot ori ba menține relevanța pe piața muncii.
Personal, m-aș bucura ca învățarea pe tot parcursul vieții să fie socotită ceva firesc, pentru că, de altfel, așa și este. Ceea ce îmi pune însă probleme este timpul. Când mai avem timp să învățăm, în afara serviciului propriu-zis, dincolo de treburi casnice și alte obligații? Mai rău, ce se vor face cei care rămân blocați într-un loc de muncă în care nu învață nimic? Ce se va întâmpla în cazul în care își vor pierde acest loc de muncă sau vor pleca ei înșiși de acolo? Deși e o obligație a angajatorului să te ajute să progresezi, progresul nu depinde cumva și de natura locului de muncă?
Nu am încă răspunsuri clare la aceste întrebări, dragi cititori, dar îmi face plăcere să pot, măcar, pune întrebările în discuție. Să sperăm că atunci când ne vom întâlni, la un cico de provincie, vom putea discuta și despre ce am mai citit și ce am mai învățat.
Discussion about this post