Gânduri despre mama

Mă ținea strâns, aproape, ca și cum îi era frică să nu mă rătăcesc altfel. Eu nu mă rătăceam. Abia aveam spațiu să respir, unde puteam să mă pierd?

Din când în când, mă gândeam să-i spun ceva, s-o rog să mă strângă mai încet, dar parcă nu era momentul. De câte ori mă uitam în ochii ei fericiți, simțeam cuvintele cum îmi mor pe buze, așa că doar îi zâmbeam și ea mă strângea puțin mai tare.

Te iubesc, îmi șoptea. Nu îi răspundeam, pentru că asta ar fi însemnat cam trei secunde în care să nu respir. Și nu îmi permiteam să ratez o respirație. Mă mulțumeam să dau din cap.

Oriunde mergeam, mama venea cu mine. Se ținea strâns de mine și privea peste umăr, îmi șoptea la ureche mici gânduri răutăcioase despre prietenii mei, pe care eu le ignoram. Dar le auzeam și ele rămâneau îngropate, undeva în mine. Încet-încet, ajungeam să cred că le gândisem chiar eu.

Într-un final, a trebuit să renunț să mă mai văd cu oamenii respectivi. Nu-mi puteam scoate gândurile alea din cap și mama îmi devenea grea pe spinare. Mă mișcam din ce în ce mai greu și cântăream cu atenție orice ieșire, oricât de banală. Mă durea rău spatele și aș fi vrut s-o pot lăsa acasă măcar pentru o zi pe mama. Dar nu puteam.

Ce să-i spun? Mamă, nu vreau să vii azi cu mine? Și ce să facă? Să stea în casă? Să se uite pe geam până mă întorceam eu sau să se plimbe de una singură prin vreun mall?

Nu, n-aș putea, și la urma urmei, prietenii mei nu se supără. O știu cu toții pe mama deja și s-au obișnuit să fie și ea cu noi. Mă aplec să-mi leg șireturile și simt cum îmi crapă ceva-n stomac.

Mă gândesc o secundă că o fi o hernie de disc, ceva, că în sfârșit m-am prăbușit sub greutatea mamei și că nu mă voi mai ridica niciodată. Prietenii n-o să se întrebe ce-am pățit, doar are mama grijă de mine.

Dar totuși, eu respir adânc, termin de legat șireturile și mă ridic. Încă n-am cedat, și sincer, nici nu îmi permit s-o fac.

Dacă n-aș mai fi eu s-o car pe mama peste tot, cine-ar mai scoate-o din casă?