Ne-am obișnuit să facem poze tot timpul, orice moment trebuie imortalizat, cafeaua băută cu o prietenă, apusul de soare pe lac, tortul de la ziua celui mic. Avem casele pline de poze stocate în calculatoare, dintre care unele nici nu mai merg de ani de zile, telefonul e plin de poze, avem imagini încărcate pe toate conturile de pe rețelele sociale, am trimis zeci de poze din vacanță prietenilor, care, și ei au pus pe WhatsAp alte zeci de poze din concediul lor. Uneori mi-e și groază să mă uit prin calculator, nu spun de zecile de foldere cu pozele noastre de familie, dar am și fotografii cu instalatorul care i-a reparat caloriferul unei prietene, desenul de la nu știu ce expoziție al unui copil pe care nici nu îl cunosc ori rochia purtată de o nepoată la balul de absolvire.
Totul trebuie imortalizat și odată salvat va exista pentru vecie. Internetul va păstra și el amintirea noastră cât va exista lumea, căci nici nu ne mai putem imagina o lume neconectată.
Dincolo de dorința de moment de a ne uimi prietenii cu pizza servită la mall, pasiunea aceasta de a documenta fiecare moment al existenței noastre are legătură și cu frica de momentul când nu vom mai fi aici. Potrivit psihologilor, pasiunea cu care oamenii au îmbrățișat lumea digitală poate fi explicată prin sentimentul că aceasta va dăinui. Fotografia stocată pe calculator va rezista mult mai mult decât au făcut-o pozele îngălbenite de pe vremea bunicii.
Am întâlnit printre bloggeri ideea că tot ce scriu ei acolo este un jurnal pentru viitor, pe care copiii și nepoții le vor putea citi și peste zeci de ani.
Pe undeva înțeleg această idee, sunt oameni din familie pe care nu am apucat să-i cunosc prea bine, după cum am printr-un sertar un dosar întreg cu poze vechi și n-am idee cine sunt oamenii aceia. Chiar dacă aș ști să spun că domnul cu pălărie era unchiul Vasile asta nu înseamnă nimic pentru mine. E un om pe care nu l-am prins în viață. Pentru mine e doar un nume.
La fel va fi și blogul bunicului și niciun nepot nu va dori să știe ce credea el despre lucruri demult uitate.
La fel și cu tonele noastre de poze. Chiar dacă niște nepoți ar găsi peste zeci de ani contul meu de Facebook și ar vedea pozele mele din vacanța în Turcia, tot n-ar însemna nimic pentru ei. Poate ar ști cum arătam, dar cine am fost, nu.
Oricât ne-am strădui să ne imortalizăm viața de zi cu zi, cine suntem sau cine am fost o vor putea spune doar cei care ne-au cunoscut. În două, maxim trei generații, amintirea noastră se stinge oricâte mărturii digitale am lăsa în urmă.
Bunicii mei au rămas în doar câteva poze, la care copiii mei s-au uitat o dată, în treacăt. Amintirea lor mai dăinuie doar în memoria mea. Eu îi mai știu așa cum au fost, dar memoria lor se va stinge odată cu mine. Nimic nu este etern. Nu le-a reușit nici măcar faraonilor cu piramidele lor. Sigur, lumea merge să-și facă poze la piramide și ne minunăm de ele. Dar despre faraonii care le-au construit ce mai știm azi, în afară de nume? Nimic.
Discussion about this post