Nu mai e mult și începe școala, fapt ce va aduce, din păcate, discuții în multe case – cel mic nu vrea să se așeze la lecții, n-are răbdare să învețe poezia la română, se vaită că-l doare mâna. Asta ca să nu mai vorbim de ședința cu părinții, unde doamna se va plânge că vorbește în oră sau scrie urât. Și e păcat de el, că e un copil deștept!
Nimic nou până aici, așa a fost dintotdeauna. Și totuși, ceva este nou și îngrijorător – tendința de a pune imediat o etichetă copilului și de a găsi un diagnostic pentru cea mai mică abatere de la portretul robot al copilului perfect.
Inspirați de moda venită de peste Ocean, foarte mulți specialiști de la noi au adoptat și ei un jargon medical aproape de neînțeles pentru omul obișnuit. Un copil trimis la psiholog pe motiv că scrie urât va ieși din cabinet cu diagnosticul de disgrafie. Băiețelul care face o criză că nu este lăsat să se joace pentru că are teme nu mai este catalogat, ca pe timpuri, ca fiind neascultător sau obraznic – în viziunea modernă el suferă de opoziționism-provocator. Un copil mai neîndemânatic sau greoi în mișcări este suspect de dispraxie, diagnostic care aplică și celor care nu sunt buni la sport.
Și eu am fost un astfel de copil, dar pe vremea aceea mama n-avea de unde să știe că am o boală, așa că s-a resemnat cu idee că iar o să-mi strice media nota de la sport!
Măcar nu sufeream de discalculie, altă tulburare nou inventată pentru cei care, în limbaj popular, nu sunt buni la matematică.
Toate aceste etichete pălesc în comparație cu temutul diagnostic de ADHD. Copilul a obosit să stea în bancă ore în șir, se foiește întruna, nu e atent la profesor pentru că i-au zburat ochii pe geam? Foarte ușor se va găsi cineva care să spună că are ADHD și să-l trimită la specialist pentru terapie și pastile care să-l vindece. Adică să-l transforme într-un roboțel ascultător și acasă și la școală.
Sunt părinți care își dau seama că toate aceste etichete cu nume complicate nu sunt altceva decât manifestări normale ale copilăriei și e firesc ca un copil să vrea să se joace în loc să scrie trei pagini de exerciții. Din păcate, unii cad în capcană acestor diagnostice ce în ultimii ani s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Tocmai pentru că-și iubesc copiii și n-ar vrea să văd că au performanțe mai slabe. Mulți iau de bune aceste diagnostice și se chinuie ani de zile să vindece copilul de disgrafie și dispraxie.
Dacă ar fi să ne luăm după aceste diagnostice atât de la modă, cam 99% dintre copii suferă de dispraxie ideațională, unul dintre cele mai frecvent întâlnite simptome fiind … refuzul de a-și face patul!
Noi, adulții, ne plângem tot timpul de sistemul de învățământ, că e prea multă materie inutilă, să se dau teme excesive, dar atunci când un copil își manifestă în felul său nemulțumirea atunci clar are ADHD!
Este oare atât de greu să lăsăm copiii să se bucure de copilărie?
Discussion about this post