Întreaga Polonie se pregătește pentru a marca în acest weekend 80 de ani de la declanșarea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939 prin bătălia de Westerplatte. Este un bun prilej pentru a reflecta asupra complicatelor relații din ceea ce ne-am obișnuit să numim marea familie europeană, precum și asupra rănilor istorice pe care le poartă fiecare popor.
În mod elocvent, o importantă ceremonie comemorativă va avea loc la Gdnask, oraș asociat în conștiința modernă cu lupta polonezilor împotriva comunismului. Și totuși, orașul-simbol al rezistenței poloneze era acum 80 de ani de partea agresorului nazist. Gdanskul a atacat atunci garnizoana poloneză din Westerplatte, o mică peninsulă din largul coastelor sale.
Atât de des sfârtecată între puternicii săi vecini, la sfârșitul primului război mondial, Polonia își recăpăta independența și o parte din teritoriile de la Marea Baltică. Nu și orașul Gdnask, cu o populație predominant germană, care a primit statutul special de oraș-liber, sub numele de Danzig.
Nu întâmplător monumentul ridicat la Westerplatte are în vârf, chipul unui soldat german și al unuia polonez. Ambii și-au dat viața acolo.
Povestea acestui oraș, Gdansk/Danzig, este emblematică pentru frământata istorie a Europei, unde nu este țară care să nu fi avut de luptat pentru teritorii ce au fost cândva smulse din trupul său.
Un gânditor rus spunea odată că un american nu va înțelege niciodată spiritul rusesc, pentru că americanii nu au avut niciodată de luptat pentru a-și apăra propriul teritoriu. Același lucru se poate spune însă despre toate țările europene, nu doar despre Rusia. Parizienii au trăit oroarea de a vedea tancuri germane pe străzile lor. Nemții, la rândul lor, și-au văzut patria ruptă în două.
Ați încercat vreodată să explicați unui non-european istoria României, reîntregirea țării de la 1918 sau veșnic dureroasa problemă a Moldovei și cum de există o regiune istorică pe care o numim așa, dar și o republică ruptă de noi? Un străin cu greu poate înțelege asemenea lucruri.
Primele eforturi de unificare a Europei într-o nouă construcție politică au venit pe fondul luptelor ce au sfâșiat Europa în cel de-al doilea război mondial. Ideea de a strânge legăturile dintre vecinii europeni urmărea prevenirea unor noi conflicte cu potențial devastator. Așa s-a ajuns la Uniunea ce astăzi reunește cele mai multe state europene. Reunește încă ar fi mai corect spus, căci trăim într-un moment incert, marcat de un euroscepticism accentuat.
O explicație a acestui fenomen stă tocmai în aceea că undeva s-a produs un derapaj. Sub imperiul politicilor globaliste, s-a trecut de la colaborarea între vecini la o unificare ce nu ține cont de rănile istorice ale Europei. Un popor ce a avut de luptat pentru a-și apăra teritoriul și independența națională nu va accepta niciodată să se piardă într-o ipotetică națiune europeană. Francezul nu va fi niciodată frate cu germanul, nici românul cu ungurul și niciunul nu va accepta ca destinul să îi fie dictat de un funcționar anonim din Bruxelles. Chiar dacă o rană s-a vindecat, cicatricea rămâne.
Cei care încearcă să impună o astfel de viziune globalistă nu demonstrează decât că nu înțeleg istoria Europei. Diferențele dintre popoarele europene nu pot fi șterse pentru că așa s-a gândit cineva. Și nici n-ar fi bine. Farmecul unei familii, fie ea și europeană, stă nu doar în ceea ce ne unește, ci și în ceea ce ne desparte.
Discussion about this post