La 10 septembrie 1872 se stingea la Baia de Criș cel mai mare erou al românilor din Ardeal, Avram Iancu, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluționare maghiare ale lui Lajos Kossuth.
Iancu a fost cel care nu s-a temut să apară în fața autorităților maghiare și să spună răspicat: „Românii nu cerșesc libertatea de la unguri; națiunea română este destul de puternica pentru a-și câștiga libertatea națională luptând”.
Pe cât de limpezi îi erau cuvintele, pe atât de curajoase i-au fost faptele.
Avram Iancu avea 24 de ani în anul de grație 1848, când focul revoluției a aprins Europa.
Era vremea ca românii din Ardeal să-și ceară și ei drepturile. Au făcut-o pe câmpia de la Blaj la Adunarea din Duminica Tomii, la 30 aprilie. Guvernatorul Transilvaniei, contele Teleki, a interzis adunarea, dar românii nu s-au speriat. Avram Iancu a venit pe câmpia de la Blaj însoțit de peste 2000 de moți. Principala revendicare a fost atunci desființarea iobăgiei, iar cuvintele rostite la Blaj au și fost puse în practică. Întorși în munți, moții lui Iancu au refuzat să mai lucreze ca iobagi, băgând spaima în autorități. Avram Iancu nu s-a oprit, el a bătut munții necontenit, mergând din cătun în cătun pentru a organiza o a doua întrunire la 15 mai, căci nu era vreme de pierdut.
De data aceasta, Iancu a adus la Blaj aproape 10.000 de moți, organizați militărește, care li s-au alăturat zecilor de mii de țărani adunați pe Câmpia Libertății.
„Uitați-vă pe câmp românilor, suntem mulți, ca cucuruzul brazilor, suntem mulți si tari, că Dumnezeu e cu noi”, a grăit atunci Avram Iancu.
Mulțimea strânsă acolo și-a spus păsurile, care au fost apoi strânse într-un memoriu cerând drepturi pentru națiunea română din Transilvania. Memoriul l-au trimis, după rânduială, împăratului de la Viena și dietei de la Cluj. Aceasta din urmă însă avea să decreteze la 29 mai unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar cererilor românilor li s-a răspuns cu gloanțe în Masacrul de la Mihalț, unde grănicerii secui au deschis focul asupra iobagilor.
Chiar dacă unii l-au sfătuit să stea potolit, Iancu a plecat în munții, organizând rezistența moților săi.
S-au dat lupte grele, iar moții lui Iancu au trebuit să reziste și gloanțelor, și frigului de peste iarnă, și lipsei alimentelor. Luptele au durat până în vara lui 1849 și s-au încheiat odată cu bătălia de la Fântânele, ultimul atac de amploare al trupelor maghiare asupra românilor din munți. După înăbușirea revoluției maghiare și încheierea războiului civil din Transilvania, împăratul Franz Joseph i-a oferit medalii, bani și funcții importante lui Avram Iancu, însă acesta le-a refuzat pe toate, spunând că el nu a luptat pentru onoruri, ci pentru drepturile românilor.
Crăișorul Munților a rămas alături de moții săi până la moarte, care l-a găsit în noaptea de 9 spre 10 septembrie 1872, pe prispa casei unui brutar din Baia de Criș. Era de mult bolnav, îl chinuiau tusea și hemoragiile. A murit singur, iar atunci când a fost descoperit tot ce avea asupra sa erau o năframă zdrențuită, fluierul de cireș din care îi plăcea atât de mult să doinească și o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului.
Avram Iancu a fost îngropat la Țebea, la 13 septembrie și a avut parte de funeralii naționale, la care au luat parte numeroși demnitari, dar mai ales oameni. Atât de mulți români au venit să-l conducă pe ultimul drum încât cortegiul funerar s-a întins pe mai mulți kilometri.
Discussion about this post