Născută în România

Dar tu, tu n-ai vrea să pleci? Să studiezi mai știu ce prin străinătate, poate să te stabilești acolo?

Era subînțeles că ar fi de dorit să mă stabilesc acolo. Poate-n Franța sau Marea Britanie, chiar și într-un job care să nu-mi aducă vreo satisfacție, pentru că încă trăim cu impresia asta că „e mai bine afară”. Cine poate pleacă departe, mai revine rareori, la sărbători, și-și crește copiii într-o limbă ce nu-i aparține.

Cum explici unui om care-ți vrea binele că nu, tu nu vrei să pleci de-aici? Că nu vrei s-ajungi și tu unul dintre acei oameni care vorbesc de departe despre ce ar fi mai bine pentru România, chiar dacă ei nu mai au nici cea mai mică intenție să revină.

Cum explici că tu aici te-ai născut și ești mândru de asta, într-o epocă în care dragostea de țară e considerată un păcat grav?

Eu iubesc România. Aoleu, da’ ce, ești comunist?

Nu, sunt româncă. Aici m-am născut, în limba română am rostit prima oară cuvântul „mamă” și mi se pare normal să țin la aceste rădăcini, la fel cum ții și la leagănul copilăriei și la prima jucărie.

Și sincer, nu știu cum, așa că prefer să tac. Aleg să dau din cap și să schimb subiectul.

Eu rămân aici, spun scurt, și trec mai departe, înainte să apuce interlocutorul să mă tragă la răspundere. Dar de ce? Nu vezi ce-a ajuns țara asta? Că râde tot Occidentul de noi.

Da, iar noi ne grăbim să râdem și noi, ca nu cumva să trăim o secundă cu impresia că suntem ținta batjocurii. Nu se poate să râdă ăștia de mine dacă și eu râd. Ba da, tot de tine râd, iar tu te-nșeli dacă ai impresia că te vor trata altfel pentru că îți iei și tu la mișto țara-mamă. Nu te vor trata mai bine, pentru că pentru ei, tot român rămâi. Iar tu ar trebui să fii mândru de asta.

Ar trebui ca mândria de neam să se-nvețe-n școală. Să ne învățăm copiii să iubească tradițiile care stau la inima neamului nostru, și să pășească cu capul în sus oriunde-n lume. Să fie mândrii că ei sunt români, că vin dintr-un neam cu o istorie bogată, să-și dorească să învețe poezii și legende ale limbii române.

Dragostea de patrie nu înseamnă comunism și nici să fii îngust la minte. Doar pentru că iubești câmpiile României, nu înseamnă că nu poți să vezi frumusețea Colosseumului sau a Turnului Eiffel. Înseamnă să știi de unde ai venit, să-ți porți casa mereu în suflet.

Și știi ceva?

Toți străinii ăștia pe care-i admiri atât de mult, americanii și francezii și englezii, ei știu foarte bine de unde vin. Să nu crezi vreodată că un american și-ar vinde țara așa ușor cum o vindem noi. Și riști, în dorința asta arzătoare de a semăna și tu cu vesticii, să te trezești pustiu și fără casă.