Astăzi se împlinesc 67 de ani de la plecarea la Domnul Dumnezeu a lui Mircea Vulcănescu.
S-a născut la 3 martie 1904 în București și a decedat la Aiud, în 28 octombrie 1952, ca victimă a represiunii comuniste.
A fost economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică.
Orator de mare forță, a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței.
În timpul guvernării Antonescu a deținut funcția de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe, în perioada 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944.
S-a remarcat ca un foarte bun negociator al României cu cel de-al Treilea Reich.Astfle, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar german nou.
După 23 august ’44 a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1946, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa din ’46.
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: „Să nu ne răzbunați!”.
La Aiud, Ion Diaconescu, fruntașul țărănist, avea să-l întâlnească pe Vulcănescu, de la care avem următoarea descriere: „Printre cei ce se dăruiau acestei munci de difuzare a cunoştințelor lor, mi s-a întipărit în minte şi în inimă figura luminoasă a lui Mircea Vulcănescu. Părea o enciclopedie ambulantă, avea cunoştințe vaste într-o multitudine de domenii şi le reda cu mult talent, însoțindu-le, în chipul cel mai atrăgător, cu tot felul de amintiri personale şi anecdote, dintre care unele mi-au rămas până azi în memorie.
[…] El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale conviețuirii noastre în temniță; chiar compusese un fel de cod de comportare al deținuților, vizând atât raporturile cu administrația, cât şi raporturile dintre noi”
Discussion about this post