„Fiecare om are în el darul de a iubi (…) Dar obiectul dragostei diferă: unul iubește aurul, altul știința, un altul arta, altul plăcerile; un altul, și pe acesta îl plâng, se iubește pe sine. Câți au mai rămas ca să-și iubească semenii? Și acestora, acestui număr redus de aleși, ce le va mai rămâne să iubească? Oameni care nu-i vor iubi, nu-i vor înțelege. Ei se vor zbate mult timp în gol, căutând o inimă care să-și reverse preaplinul inimii lor, nu o vor găsi; alții vor avea inima zdrobită: vor muri; alții se vor replia: sunt eu”.
Cuvinte pline de miez și de mare finețe intelectuală, cu atât mai surprinzătoare cu cât ele au fost scrise de o tânără pe care boala a răpus-o înainte de a împlini 19 ani, Iulia Hașdeau de la a cărei naștere se împlinesc astăzi 150 de ani.
Fiica scriitorului Bogdan Petriceicu Hașdeu, Iulia a fost un copil minune, dotat cu o inteligență ieșită din comun.
La doi ani și jumătate știa să citească și recita poezii lungi; la opt ani vorbea curent franceza, germana, engleza; iar mai târziu s-a perfecționat în latină și greacă.
A visat că va trăi 100 de ani, dar graba cu care le-a făcut pe toate par să arate că undeva, în sufletul ei, știa că timpul ce i-a fost dat pe acest pământ avea să fie foarte scurt. La 11 ani a terminat Gimnaziul „Sf. Sava” din București și Conservatorul, iar apoi a plecat la Paris pentru a-și desăvârși studiile, fiind prima româncă înscrisă la Sorbona.
Iulia Hașdeu scria poezii, piese de teatru, dar și un jurnal pentru viitor până în 1979. Avea o voce minunată de soprană, lua lecții de pictură, dar era pasionată și de filosofie. S-a îndrăgostit de cultura franceză, dar a iubit cu patimă neamul în care s-a născut. La nici 17 ani și-a început teza de doctorat la Sorbona cu tema „Filozofia populara la romani: logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea”.
Nu avea să-și termine teza, pentru că la 17 ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză.
Iulia Hașdeu a murit cu două luni înainte de a împlini 19 ani, lăsând în urmă un tată ce nu avea să treacă niciodată peste această durere.
Bogdan Petriceicu Hașdeu și-a petrecut restul vieții publicând scrierile fiicei sale și încercând să ia legătura cu ea în ședințe de spiritism. Castelul ridicat de el la Câmpina a fost construit după planurile dictate de fiica sa de pe lumea cealaltă. Așa s-a născut legenda castelului bântuit, mulți fiind cei gata să jure că uneori, noaptea, în castelul de la Câmpina, Iulia cântă la pian, iar la sfârșit tatăl ei poate fi auzit cum aplaudă.
Alteori, Iulia îi transmitea mesaje cu profundă încărcătură filosofică, precum acesta:
„Pentru că toată lumea ne înșală, viața terestră ne obișnuiește la o neîncredere continuă, care ne împiedică să întrevedem viața celestă ca și cum ne-am teme de a fi înșelați de Dumnezeu însuși!”
O întâmplare stranie s-a produs în 1957, după ce castelul a fost transformat în cazarmă militară. Pus de superiori, un soldat a încercat să scoată din clădire statueta Mântuitorului. Părea un obiect relativ ușor, însă statueta n-a putut fi clintită, fiind lăsată la locul ei, unde poate fi văzută și astăzi.
Discussion about this post