Nu, nu e vorba de vreun caz dramatic și mai ales, nu e vorba de un caz izolat, ci de o epidemie generală care lovește copiii de pretutindeni, răpindu-i din copilărie și aducându-i cu forța în lumea adulților. E o afecțiune nu doar cunoscută în rândurile părinților, dar și încurajată, pentru că așa se cade în ziua de azi și așa au fost ei învățați că e bine.
Despre ce e vorba? Despre accentul exagerat pus pe învățământ. Ne-am învățat copiii că tati și mami merg la serviciu, iar ei la școală. Școala, pe semne, e și ea un serviciu în felul ei, o obligație. O muncă la care, spre deosebire de serviciile lui mami și al lui tati, nu ai nici măcar dreptul la răsplată. Ar putea părea o mentalitate drăguță – ia uite-l și pe micuțul Ionel cum se preface că e om mare.
Dar ea de fapt nu e drăguță, ci bolnavă. Un copil nu ar trebui să fie adult, el e, prin definiție, un copil. Îmi pare rău dacă sună ușor redundant, dar pare necesară clarificarea. Prin comparația asta între servici și școală, îi învățăm fără să vrem pe cei mici că da, e obositor și adesea necinstit, dar ei nu prea au ce face în legătură cu asta, la fel cum nici tati nu poate face ceva împotriva șefului abuziv de la serviciu.
În epoca modernă, avem tendința de a glorifica munca, efortul și implicit, suferința. Ne definim prin muncă, prezentându-ne prin meserie. Salut. Sunt Vasile, inginer. Iar pe copiii noștri îi definim la fel. Cum merge școala? Care-i materia preferată?
Și nu ne rezumăm doar la școală, la a-i trimite ore întregi să stea pe o bancă rece și tare și să învețe exact același lucru ca mii de alți copii (pentru că el e exact același copil, nu?). Astăzi, e la modă să ai un program plin de activități extracuriculare – marți ai ora de karate, joi cursul de tenis, vineri meditații la matematică, iar sâmbătă oră de dans. În sine, activitățile astea nu sunt lucruri rele, din contră, e bine ca un copil să vadă cât mai multe lucruri pentru a-și putea identifica niște pasiuni. Dar în goana noastră de a crește adulți bine dezvoltați, am uitat să lăsăm copiii să fie copiii. Să se joace. Nu, nu cu un puzzle educativ sau un cub Rubik sau mai știu eu… Cu o păpușă, cu o mașinuță, cu un băț. Am făcut din imaginația naturală a unul copil o nouă instituție.
„Mergem la cutare curs ca să-și dezvolte imaginația.”
De apreciat, dar vă dați seama cât de arogant sună? Un copil n-are nevoie să-i dezvolți tu imaginația, el face asta de la sine. Și un copil nu ar trebui să aibă programul încărcat de zumba și mai știu eu ce alte pseudo-cursuri care de fapt le umplu timpul părinților. Copiii ar trebui lăsați „să se plictisească” pentru că atunci își activează creativitatea, atunci au o oportunitate de a explora de capul lor.
Discussion about this post