Zilele trecute, Facebook-ul a considerat să-mi recomande un film care face ravagii pe la noi, se pare, intitulat „Tânărul Ahmed”. Cum vă dați seama, e povestea unui puști de 13 ani, Ahmed, „prins între provocările vârstei și idealurile de puritate ale imamului său. Inspirat de povestea unui văr luptător islamist și lipsit de o figură paternă familială, Ahmed este radicalizat de un imam extremist, având o singură misiune: aceea ce a înlătura tot ceea ce este considerat “impur” în ochii lui Allah.
Astfel, Ahmed încearcă să își ucidă profesoara ale cărei învățături le consideră o blasfemie, lucru ce îl aduce într-un centru de detenție pentru minori. Va reuși Ahmed, cu ajutorul adulților din jurul său, să se adapteze în lumea reală sau va îmbrățișa fanatismul religios?”
Ne dăm seama încă din descrierea filmului cât de nedreptățit e bietul Ahmed și cum de fapt nu e vina lui că încearcă să o ucidă pe profesoara sa, o femeie care nu încerca decât să-l ajute și să-l țină departe de pericol. E vina lipsei figurii paterne, e vina influențelor, e vina familiei, doar a lui nu. Vedem apoi trailer-ul, în care acest biet Ahmed e arătat ca un tânăr timid și tăcut care se ceartă cu profesoara sa, care îi spune că Coran-ul minte. Mai apoi, acesta își întreabă o rubedenie dacă-l vor închide pentru mult timp, la care omul respectiv îi spune „nu, ești doar un copil, două-trei luni”.
Și bineînțeles, îl vedem apoi pe Ahmed cum se împrietenește cu o fetiță albă și blondă în centrul de detenție și cum mângâie iepurași împreună. Bine, n-am văzut tot filmul și nici n-am de gând. N-am nevoie să-l văd ca să recunosc propaganda asta ieftină și toleranța forțată care bântuie toată Europa.
În primul rând, din descriere, filmul justifică o crimă. Nu avea o figură paternă, foarte bine, o mare parte din oameni cresc fără o figură paternă în ziua de azi și nu înseamnă că sar să-și gâtuie profesorii. Apoi, biata femeie e clar că-i vrea binele acestui băiat – ea cu ce a greșit? Dar familia ei? Uite că ea arată toleranță și acceptare față de acest pui de extremist și uite ce pățește. Și sigur, în film, Ahmed nu reușește s-o omoare, dar poate într-o situație similară din lumea reală, ar reuși. Atunci ce?
În loc să încercăm să eliminăm acești extremiști din viețile noastre, ar trebui să ne punem în pericol pe noi și pe copiii noștri ca ei să poată învăța o lecție? Hai, te rog.
Să ne gândim puțin la atacurile de la diverse școli din Statele Unite, în care diverși puști neînțeleși au luat arma și s-au dus să-și împuște colegii nevinovați. Dacă era un film care pretindea să-ți spună cum bieții copiii erau neînțeleși și neiubiți, ar fi sărit jumătate de planetă în sus, începând cu familiile victimelor, și pe bună dreptate.
Tânărul Ahmed nu omoară pe nimeni, dar alți extremiști da. Și scuze, dar prin „provocările vârstei” am trecut cu toții la un moment dat și n-am încercat să omorâm pe nimeni. Mulți am avut copilării stricte din punct de vedere religios și totuși, avem mâinile curate. În momentul în care o parte din populație încearcă să-i omoare pe ceilalți că sunt păgâni și spun blasfemii, atunci acea parte din populație trebuie tratată. Nu eu, victima, trebuie să accept acești deraiați mental ca fiind un produs al lumii în care trăiesc.
Discussion about this post