Cine nu-și cunoaște istoria este condamnat să o repete, iar una dintre lecțiile cele mai dure ale istoriei, pe care mulți refuză să o priceapă este aceea că aceia care se pun în slujba răului sfârșesc inevitabil aruncați la gunoi de cei care s-au folosit de ei.
Una dintre cele mai crunte pagini din istoria noastră este cea a represiunii declanșate de comuniști în anii 50, mârșăvie fără seamăn la care au pus umărul din plin procurori, comandanți de închisori și milițieni. Foarte mulți dintre ei au fost apoi condamnați și executați, chiar de către cei cărora le-au slujit interesele. Floarea inteligenței românești, o întreagă clasă politică, studențimea anticomunistă – după exterminarea lor în lagăre de muncă și închisori, torționarii au fost ei înșiși puși la zid de un regim care nu era dispus să-și asume crimele înfiorătoare comise la Sighet, Pitești, Gherla ori Periprava.
Istoria recentă ne arată însă că unii nu au învățat nimic din această lecție – călăi magistrații torționari de rit nou marxist vor păți exact ca torționarii de la Pitești.
Punându-se în slujba unor conducători vremelnici, mulți ajung să se creadă Dumnezei, uitându-și condiția de simple unelte, cozi de topor, cum li se spune în popor. Când și-a îndeplinit scopul, unealta mârșavă este aruncată, iar conducătorul vremelnic va jura în fața cui e dispus să-l asculte că niciodată, dar niciodată, aceea nu a fost unealta sa. Nu el i-a spus să dea la cap și să sfărâme destine.
Cel mai elocvent exemplu al epocii recente este cazul procurorilor Mircea Negulescu “Portocală” și ex-șeful “unității de elită a DNA”, Lucian Onea „Lucică”. Ambii au fost zmei la DNA Ploiești, până când n-a mai fost nevoie de serviciile lor. Sau poate ar mai fi fost nevoie de ei, dar când treaba devine prea groasă, conducătorii se debarasează rapid de slugile cu mâinile pătate de sânge.
Ororile de neînchipuit ale Experimentului Pitești ar trebui să fie materie de studiu obligatorie pentru procurorii de azi. Dintre grozăviile de la Pitești vom prezenta doar unul din miile de cazuri, cruntul sfârșit al unui student, Niță Cornel, așa cum este el relatat în „Mărturii din iadul temniţelor comuniste“ de Gheorghe Andreica:
„Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel“. Apoi, el povesteşte cum decurgea reeducarea: tânărul a fost obligat să se dezbrace, apoi legat cu mâinile la spate. Pentru ca supliciul să fie şi mai dur, între mâini i-a fost pus un par gros şi „doi călăi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie. Apoi, Eugen Ţurcanu a luat o bâră groasă, mare cam cât mâna unui om şi a început să-l lovească“. Ceea ce urmează întrece orice închipuire: „La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se. Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei. Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Turcanu: «A murit». «Dă-l în p… mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin»“
Fost legionar, Eugen Țurcanu a fost unul dintre cei care s-au pus în slujba noului regim comunist. Mulți dintre camarazii săi au ales moartea, el a crezut că se va salva dacă se dă cu comuniștii. Grăitor pentru modul în care un regim autoritar își tratează uneltele este momentul în care diverși oficiali de partid vin în vizită la Pitești. Se știa bine ce se întâmplă acolo, se știa despre oamenii uciși în bătaie ori despre cei ce și-au pus capăt zilelor de frică, însă partidul nu avea să recunoască niciodată că a îngăduit oribilul experiment. Securitatea a început să-și trimită oamenii în inspecție la penitenciar, s-au dictat măsuri mai blânde, Țurcanu a fost luat la rost, până când s-a decis că ororile de la Pitești sunt prea mult chiar și pentru un regim comunist.
Experimentul Piteşti a fost oprit în anul 1952, iar cei implicaţi în crunta teroare au fost judecaţi în spatele uşilor închise. 22 de inculpaţi au fost condamnaţi la moarte, iar cadrele din Securitate au primit sentinţe de câţiva ani, consemnează ziarul „Adevărul”.
Nici povestea torționarilor de la Pitești, nici cazurile mai recente ale procurorilor Onea și Negulescu nu par să le fi intrat în cap unora dintre slugile globaliștilor. Mereu se găsește câte unul gata să se facă preș la picioarele regimului actual. Excesul de zel al celor care l-au pus în cătușe pe doctorul Mircea Beuran este cel mai nou exemplu. Sigur, nu i-au dat cu parul în cap, nu l-au umplut de sânge, dar am asistat în ultimii ani la destule destine zdrobite de intrarea cu bocancii a procurorilor DNA în viețile oamenilor.
În zarva ultimelor zile trecut aproape neobservată moartea fostului ministru Decebal Traian Remeș, un om care și-a câștigat până la urmă dreptatea în instanță, dar mult prea târziu. Atunci când a ieșit pe poarta închisorii unde fusese aruncat de procurorii DNA era doar o umbră a omului care intrase. Nu întotdeauna este nevoie de bâtă să distrugi un om…
Un procuror modern poate să curme un destin cu pixul, dar tot un călău se cheamă și mai devreme sau mai târziu va avea soarta oricărei cozi de topor.
Discussion about this post