Plâng. În auz mi se reverberează ecoul melodiei „Şi băieţii plâng câteodată!” E drept, eu nu (mai) sunt băiat, căci de la 71 de ani încolo (să mă ierte congenerii care n-au făcut-o!) dai în mintea copiilor. Deci plâng copilăreşte. Nu de vreo amintire, deşi ca proaspăt orfan de mamă (nonagenară) care, şi ea, fusese peste două decenii văduvă (ca mine orfan de tată, deci!) aş avea dreptul la această lăcrimare a regretului, momentul despărţirii de părinţi, marcând şi despărţirea de facto de statutul de copil. Eu, cum spuneam, fiindcă mi-am pierdut mama destul de târziu, nu mi-am pierdut acel statul ci, din pricina septuagenariatului, a redevenit instantaneu copil. Privind datul în mintea copiilor, mai negociem, fiindcă, deşi-l cunosc bine pe domnul Alzheimer, îl ignor făcându-mă că plouă când îl simt în prejmă, la fel ca poliţiştii sesizaţi de mine sau colocatarii din strada cu nume vegetal din Colentina, pentru a restabili ordinea şi mai ales liniştea tulburate cu aport brunet greu de descris şi mai greu de reprodus când vine vorba de cuvinte, marea majoritate absente din dicţionare, dar arhicunoscute şi de interlopi, şi de ceilalţi alfabetizaţi, iar ei, oamenii legii invocă ploaia sau soarele care le intră în ochi, prefăcându-se orbi, deşi se vede că-s complici cu făptaşii.
Dar nu de asta plâng. De receptivitatea absentă şi eficienţa inexistentă a slujbaşilor legii aflaţi în simbria (obligatorie) a contribuabililor aş plânge în zadar. A lor şi, mai ales, a substitutului acestora aflat în subordinea primăriilor şi botezat poliţie locală, care îi ajută pe cei proveniţi din concurenţa de cinci pe loc de la Băneasa „ofiţerizării” demilitarizaţilor, ori din alte garnizoane, unde se şcolesc, cu concurenţă şi mai mare, agenţii de poliţie. Ne-am obişnuit ca nu ştiu cine cu scânteia (nefiind vorba de oficiosul PCR!) încă din vremea hulitului PSD (până la cel mai înalt nivel din dealul Cotrocenilor), mai ales că, după „ciuma roşie”, alianţa purităţii politice sau a epurării, al cărui centru vital e PNL, că doar nu USR-PLUS, minus UDMR una a zis (fără penali în funcţii publice! – hohote puternice prelungite: n.m.N.R.!) şi alta duhăneşte (ca să-l invoc iar pe Arghezi) astfel că deşi ar mai fi lacrimi, ca-n poemul Lidice de Jebeleanu cel trecut la index, nu mai pot să plâng. Şi de-aş mai putea, aş face-o degeaba.
Nici de alte aspecte de normalitate instaurată prin aşa zisele mitinguri ale rezistacilor de coloratură globalist-progresistă şi particularităţi behavioristice specifice noului steag – nu e vorba de tricolor chiar cu stema decupată, ci de flamura cu septetul cromatic rogvaiv al pânzei fâlfâind orizontal – nu mă jelesc. Dimpotrivă, accept şi mă crucesc cu frică de Dumnezeu sau cu curaj de ateu. Nu plâng, cum s-ar putea crede, nici după valorile (zise) comuniste, deşi ar merita s-o fac după anii tinereţii mele şi după oamenii acelor timpuri în care m-am şcolit în necunoştinţă de ce e şi ce poate face coppy-paste ori inconştient de puterea noii bancnote emise în UE, dar cu circulaţie internaţională în cârdăşie şi cam la paritate cu mai bătrâna valută transatlantică ştiută în mahalale noastre drept parai. Asta fiindcă în acei ani m-am instruit şi educat (fără program naţional cu gir prezidenţial de educaţie!) învăţând după abecedarul nescris al comportamentului moral al strămoşilor.
Nu plâng şi nici nu mă plâng, fiindcă am tot făcut-o, dar fără ecou. Autorităţile statale au antifoane peste vata din urechi, folosind şi ochelari cenuşii împrumutaţi de la nevăzători care să se asorteze la măştile medicinale pe care le poartă „pilduitor” în faţa microfoanelor nu şi-n febra chiolhanurilor sănătoase.
Sunt de baştină argeşean (şi comuna, şi judeţul desemnându-mă Cetăţean de Onoare!), iar pe cale de consecinţă m-am mândrit mereu şi mă mândresc că marea familie a Brătienilor e legată de acelaşi spaţiu, cum şi ţărănistul Ion Mihalache s-a născut în localitatea megieşă Leordenilor mei. I-am invocat pe aceşti oameni de vocaţie politică şi sentiment naţional inconfundabil, pentru a-i pune, mai ales pe liberali de azi, faţă în faţă în faţă cu faptele de românism şi management al bunăstării, cu renumele şi lupta sacrificială pentru ţară a acelor iluştri înaintaşi ce, ca-n zicerile din bătrâni, de-ar vedea jalea şi dezastrul de azi, s-ar răsuci în mormânt. Fiindcă n-au câştigat alegerile, prin ingineriile electorale, „urmaşii Brătienilor” (alde Orban şi mai ales Câţu cel cu vechi derapaje penale), forţe create de strigătul mincinos sau al arginţilor străzii, au recurs la alianţa cu două forţe (două într-una) noi, plus a treia (partidul… etnic arhicunoscut) cea mereu prezentă ca masă critică la masa tratativelor de guvernare, şi au pus mâna pe putere. După ce au hăcuit şi-mpărţit ciolanul au trecut la repararea „dezastrului” moştenit de la predecesori în calitate de, dacă nu de „partid”, măcar de „alianţa mea”, reuşind în timp record să facă un dezastru mai mare într-o ţară unde jalea şi plânsetul sunt moduri de a fi ale majorităţii, ca-n zisa lui Creangă despre unirea a două sărăcii.
Şi, totuşi, de ce plâng? De pildă, ca autor de carte (am pe piaţă peste 130 de volume de beletristică sau cercetare) plâng văzând cum curentul liberal reprezentat iniţial de un fruntaş cu nume de pânză de corabie, a spulberat ca un vânt de toamnă frunzele ruginii ale arborilor, una dintre marile valori culturale ale ţării: Centrul Cultural al MAI. Nu neapărat schimbarea de destinaţie, recompartimentarea şi micirea până la dispariţie a lăcaşului de cultură (care găzduia cenacluri, cursuri şi cercuri de turism, de desen, foto, cinema, pescuit, limbi străine, publicaţii, studiouri mass-media şi film, servicii confesionale, ateliere de creaţie literar-ştiinţifică, săli de spectacol, de conferinţe, de lectură, de mese rotunde şi dezbateri internaţionale, de expoziţie, saloane şi târguri de carte etc.) mă intrigă, ci, mai ceva ca acţiunea armată a tanchiştilor acelui general din timpul decembriadei asupra BCU, unde a sortit focului ediţii bibliofile de valoare inestimabilă, (fapte pentru care avea s-ajungă lider al Culturii MApN şi mai apoi vice-lider la MAI, chiar autorul dezastrului cultural respectiv) mă intrigă desfiinţarea (citeşte uciderea mârşavă şi nemiloasă) a Bibliotecii Centrale a MAI, ale cărei volume de valoare incredibilă, unele unicate vechi, altele volume prohibite în stalinism, mii de cărţi româneşti şi străine, au fost aruncate pe ferestre într-un camion care le-a dus direct la incinerator. Ca unul care m-am chinuit o viaţă să-mi completez colecţii de autor, de editură, de literatură veche strângând la domiciliu peste 6000 de volume cu multă cheltuială şi osârdie sisifică, plâng că nu pot ridica în ştreang ca pe o velă de vapor pe vinovaţii acestui genocid cultural miliţienesc de sorginte stalinistă.
Nu sunt un conservator care nu văd că o bibliotecă, la fel ca şi o pinacotecă, încape pe un stik de memorie. Asta nu înseamnă că aruncăm ediţiile princeps ale Bibliei sau tablourile originale ale lui Michelangelo. Păstrând proporţiile, cam asemenea valori se aflau în biblioteca devenită gazdă de birouri pentru poliţişti unui domeniu al delictului, care n-a fost mutată sau măcar donată, ci direct ucisă.
Am invocat aceste aspect al unui domeniu (portofoliu ministerial al oricărui guvern, nu-i aşa) numit simplu (dar cuprinzător) Cultură (cu artele şi literatura incluse), domeniu care împreună cu Educaţia (instrucţiunea publică) şi Ştiinţa (cu cercetarea inclusă), deşi constituie ADN-ul unei structuri statale sunt mereu lăsate la urma repartiţiilor bugetare, priorităţile constituindu-le apărarea, securitatea, ordinea, informaţiile de parcă am fi neam beligen, nu popor paşnic şi cultivat, muncitor şi talentat, iubitor de glie şi istorie. E drept, am spus-o şi prin prisma a ceea ce crede PNR despre domeniul care ne particularizează ca oameni (mai ales azi când ţara e plină de analfabeţi cu diplome ce „dovedesc” obţinerea câtorva licenţe şi doctorate, cu beneficiile aferente!), ne face competitivi şi (chiar) egali cu partenerii internaţionali de la care aşteptăm respect.
Am spus-o convins că numai un partid responsabil şi solidar, constituit din patrioţi dăruiţi şi competenţi, cu simţul onorii şi sacrificiului nu mai pune căruţa înaintea bidiviilor pentru a pleca pe drumul progresului. O spun ca un iubitor de ţară cu oameni educaţi şi culţi, care abia după îndeplinirea acestei condiţii sine qua non pot purcede la performarea celorlalte domenii vitale de la sănătate, economie şi tineret la justiţie, transporturi şi agricultură. O spun ca un ostenitor al acestui partid clădit pe credinţă neclintită, iubire de neam şi nădejde continuă, care nu va osteni să lupte pentru adevăr şi onoare, inteligenţă şi demnitate, iubire de patrie şi armonie euro-atlantică.
P.S. Vreo 70-80 de titluri din cărţile cărora le sunt autor (câte 10-15 exemplare din fiecare) le-am donat (dăruit) Bibliotecii Centrale a MAI din strada Mihai Vodă, Bucureşti, adresă unde se afla şi redacţia revistei „Pentru Patrie” pe care o conduceam. Oferta mea a fost pentru uzul bibliotecii şi folosul cititorilor ei, necum pentru groapa de gunoi la care le-au sortit mai marii coaliţiei liberalo-useristplusist-udemeristă din staful acestei instituţii, aşa încât voi solicita asistenţă juridică pentru plata unor daune din partea Internelor (cărţile ne mai putând fi recuperate), sume ce vor fi dirijate către aşezăminte ale copiilor performanţi.
General (r) Prof. Univ. Dr. Nicolae Rotaru
Vicepresedinte Partidul Neamul Romanesc
Discussion about this post