Oare ce este mai exact Francmasoneria? Mulți dintre dumneavoastră au auzit, măcar o dată, întâmplător sau nu despre acest așa zis „club elitist”, „organizație filantropică”.
De asemenea, mai mult ca sigur că aceste noțiuni v-au trezit interesul și, în mod cu totul aparte v-ați adresat multe întrebări sau ați început să puneți întrebări, să cercetați din pură curiozitate subiectul, căutând în tratate, cărți și chiar și în presă, mediu online amănunte care să vă edifice și să vă formeze o părere.
Una dintre multele întrebări rămase în suspensie, în mod cu totul special o constituie problema capitală care are legătură cu impunerea și acceptarea acestei organizații ca fiind capabilă de a fi considerată o religie, în sensul propriu – zis al termenului.
Succesul şi performanţele (franc)masoneriei, puse în «serviciul artelor şi ştiinţelor» au ajuns să fie considerate de excepţie, chiar remarcabile. Organizarea şi disciplina din interiorul acestui ordin au devenit subiecte tabu pentru majoritatea profanilor. Iar, din moment ce există secrete rămase şi transmise doar anumitor fraţi, caracterul aşa-zis mistic se perpetuează de la o generaţie la alta.
De altfel, fapt recunoscut de majoritatea istoricilor, comentatorilor sau pasionaţilor de acest subiect, se pare că nu s-a inventat nicio altă «formulă de succes», cu un caracter similar, ori grupare voluntară de oameni, cu excepţia comunităţilor religioase protestante sau catolice, care să reunească atâţia membrii pe o bază non-lucrativă şi non-profesională precum această damnată organizaţie.
Totul are o posibilă explicaţie, iar trimiterile istorice reprezintă dovezile incontestabile ale acestei pendulări pline de efervescenţă a mediului socio-politic de care s-au folosit masonii pentru a-şi impune şi definitiva planurile lor.Chiar dacă pare utopic sau ieşit din tipare, persuasiunea şi caracterul cameleonic au fost atribute de aceștia şi prin care s-a apelat, iar în actualitate se pledează cu aceleaşi mecanisme şi resorturi pentru a deturna atenţia opiniei publice de la problemele reale.
Tocmai această tactică eminamente plină de eforturi diplomatice (de fapt bine ascunse pentru a masca veritabila ipocrizie, viclenie) a condus la obţinerea unui feedback pozitiv de-a lungul timpului, iar tactica atent aleasă în (pen)umbra templelor masonice a dus la mistificarea oricăror fapte sau idei care să le aducă cel mai insignifiant deserviciu.
Pledând pentru independenţa în raport cu alte asociaţii sau acţiuni specifice epocii Luminilor, (Franc)masoneria a reuşit să se disimuleze, dar fără să răspundă unor nevoi reale direct adresate umanităţii, chiar dacă au avut impresia temporară c-ar deţine un orizont larg plin de aşteptări, larg împărtăşite şi difuzate în societate şi prin intermediul unora sau altora.
Cel mai dur aspect (chiar unul benefic) l-a consituit momentul care a coincis, după numai o jumătate de secol de existenţă instituţionalizată şi ilegală, atunci când libertatea reuniunilor le-a fost legal interzisă, în jurul anului 1778. De atunci (Franc)masoneria nu ar fi trebuit să mai fie considerată doar un fapt de societate, cu toate că se bucură momentan de un succes monden, cu rol social iar tendinţa şi riscul de a deveni un fenomen la ordinea zilei.
Fraternitatea tutror reuniunilor clandestine şi sociabilitatea festivă stropită din belşug cu vin, afişate în cabarete şi taverne, au devenit cu timpul denunţate, proscrise şi aspru sancţionate. «Fixarea misterelor» este ceea ce în fond o apropie de secretele şi misterul («arcana imperii») puterii regale, act exercitat fără transparenţă. Din documentele vremii pe care le-am cercetat, acestea ar constitui iniţial un amestec de practici conviviale cu ritualuri simbolice ,cu condiţia de a fi însoţite nu numai de respectarea lor fermă şi necondiţionată.
Fiind incluse într-o severă şi savantă disciplină, ele fac parte şi devin un cod deontologic care condiţionează comportamentul intern şi public bazat pe discreţia disciplinei: „când Fraţii se găsesc în prezenţa persoanelor care nu sunt masoni trebuie să fie atenţi în comportament şi să vorbească de o asemenea manieră încât aceste persoane să nu poată să descopere ceea ce nu este convenabil să ştie …..este necesar de a purta conversaţia cu prudenţă pentru ca ea să fie dusă în numele onoarei Fraternităţii”.
Angajarea şi compatibilitatea masonică se construiesc astfel pe baza respectării secretului absolut: „Noi avem secrete, acestea sunt semne figurative şi cuvinte sacre care compun un limbaj mai degrabă mut decât elocvent, pentru a putea comunica la cea mai mare distanţă şi pentru a putea să ne recunoaştem confraţii de oricare limbă ar fi ei.”
Şi cum masoneria este “o societate care tratează secretele în secret”, dar şi un fenomen fără graniţe răspândită în «toate naţiunile poliţieneşti», atunci necesitatea disciplinei comportamentale s-a accentuat, sporind fermitatea. Nici un confrate «odată intrat în Societatea noastră» nu trebuie să-i divulge secretele, ştiut fiind faptul că „spiritele mai uşuratice, cele mai indiscrete sau mai puţin instruite”, trebuie să fie învăţate „în ideea uniunii frăţeşti în Imperiul stăpânirii de sine” să tacă.
Inviolabilitatea secretului, bazată pe inventarea unui limbaj cifrat de semne şi cuvinte, însoţită de ritualuri şi imagini simbol (unele vechi şi reabilitate amintind de masoneria operativă, precum echerul, compasul, nivela) au nu numai o funcţie «unificatoare» şi uşor recognoscibilă, ci şi una de facilitare a «comunicării mutuale».
Sinteză educativă între «sensibilitate şi raţiune», jurământul masonic are semnificaţia şi rolul unui cod de autoapărare: „Promit şi mă oblig în faţa Marelui Arhitect al Universului şi a acestei onorabile companii să nu dezvălui niciodată secretele masonilor şi ale masoneriei şi nici să nu fiu cauza directă sau indirectă ca amintitul secret să fie dezvăluit, gravat sau tipărit în vreo limbă sau cu vreun caracter de literă, oricare ar fi ele. Promit aceasta sub pedeapsa de a mi se tăia gâtul, de a mi se smulge limba, de a mi se sfârteca inima; totul să fie îngropat în adâncile abisuri ale mării, trupul meu să fie ars şi prefăcut în cenuşă şi aruncată în vânt, în aşa fel încât să nu mai existe nimic în urma mea printre oameni şi printre masoni”
. Încălcarea promisiunii respectării secretului, trădarea lui, angajează demnitatea şi asumarea responsabilă, directă, morală a calităţii de mason prin «remuşcări şi ruşine», dar şi a Ordinului, prin excludere şi puniţie. Aşadar, rigorile masonice urmăresc ameliorarea condiţiei umane şi moralizarea comportamentelor cotidiene în afara religiei oficiale. Iar ritualul şi misterele îşi au în acest scop utilitatea lor. În primul rând, vizează apropierea indivizilor proveniţi din câmpuri sociale diferite, dar aparţinând acum unei noi comunităţi. Apoi, contribuie la strângerea legăturilor dintre ei, în jurul unor exigenţe comune, bazate pe cunoaşterea de sine, prin emanciparea cunoştinţelor. Şi nu este deloc întâmplător faptul că, pe frontispiciul Templelor este înscrisă deviza lui Socrate “Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul şi pe zei”.
Conţinutul jurământului masonic nu este imuabil. El comportă modificări notabile care ţin pasul cu reflecţia umane şi a societăţii în general. Iată, de exemplu, jurământul depus de Nicolai Novicov, numit secretar al Comisiei Legislative de Ecaterina a II-a: “Jur pe onoarea mea, în faţa celui mai mare Creator al Lumii, că intrând ca urmare a sincerei mele voinţe şi dorinţe în Societatea Virtuoasă a masonilor, voi rămâne întotdeauna un om cinstit şi modest, un membru bun, ascultător şi paşnic, un martor constant al măreţiei şi marii înţelepciuni a înaltului Creator, un supus loial al Milostivului meu suveran, un fiu sincer şi demn al dragii mele Patrii, un cetăţean paşnic şi bun. Că, din acest moment, voi alunga din inimă nu numai răzbunarea, ci şi indignarea provocată de cei care mă dispreţuiesc şi mă insultă în viaţă, că prin autoritatea şi averea mea, mă voi strădui întotdeauna să-i ajut pe cei săraci, să-i mângâi pe cei nefericiţi, să-i apăr pe cei asupriţi, nu numai pe cei aparţinând frăţiei masonice, ci pe orice om de valoare, indiferent de profesiune”.
Bibliografie
G. Gayot, La francmaçonnerie française, Textes et pratiques (XVIII-XIX siècles), Ed. Gallimard, Paris, 1991
G. Hosking, Rusia. Popor şi Imperiu, 1552–1917, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
M. Senellart, Artele guvernării, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998
LIEOU, Dictionnaire de la Franc-Maçonnerie, Ed. P.U.F., Paris
Poulot, Les Lumiè, Ed. P.U.F., Paris, 2000.
D.Roche, La France des Lumières, Ed. Fayard, Paris, 1993.
É. SAUNIER, Encyclopédie de la Franc-Maçonnerie, Lib. Générale Française, Paris, 2000.
***
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
***
Acest material a fost realizat de către Prof.Dr.Daniel Mihai redactor al BPNews. Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post