Oare ce este mai exact Francmasoneria? Mulți dintre dumneavoastră au auzit, măcar o dată, întâmplător sau nu despre acest așa zis „club elitist”, „organizație filantropică”.
De asemenea, mai mult ca sigur că aceste noțiuni v-au trezit interesul și, în mod cu totul aparte v-ați adresat multe întrebări sau ați început să puneți întrebări, să cercetați din pură curiozitate subiectul, căutând în tratate, cărți și chiar și în presă, mediu online amănunte care să vă edifice și să vă formeze o părere.
Una dintre multele întrebări rămase în suspensie, în mod cu totul special o constituie problema capitală care are legătură cu impunerea și acceptarea acestei organizații ca fiind capabilă de a fi considerată o religie, în sensul propriu – zis al termenului.
Modernitatea a pătruns aşadar pas cu pas în structurile instituţionale neschimbate în ansamblu şi perpetuate însă în cadrul unui corp social şi al unei societăţi în curs de remodelare şi «reasamblare». Pe lângă acea conviviabilitate tradiţională oferită şi păstrarea «misterelor» profesionale, atelierele muncitorilor masoni erau atractive deopotrivă, atât pentru comercianţi şi «gentlemani Masons» recrutaţi conform unei reguli generale din rândul notabilităţilor locale, cât şi din punct de vedere cultural.
Maeştrii constructori erau recunoscuţi drept oameni cu un orizont larg al cunoaşterii, cunoscători ai scrisului şi cititului şi renumiţi pentru cunoştinţele deţinute atât în domeniul ştiinţelor matematice şi mecanice, cât şi artelor şi arhitecturii (civile, fortificaţii urbane şi militare). În aceste condiţii, cei cu statutul de aspiranţi ai lojilor masonice se simt atraşi din curiozitate de «amestecul» de mister şi legende care «învăluiesc» secretele meseriei, asociate şi înnodate cu spiritul practic şi iniţiativele antreprenoriale care dezvoltă încrederea în propriile capacităţi intelectuale şi creative.
În paralel, în cadrul elitei cultural-intelectuale se manifestă preocuparea care creează şi dezvoltă o literatură cu caracter republican. De exemplu, pot aminti de pleiada de autori francezi dar şi de activitatea febrilă a ilustrului mason britanic cu rădăcini evreieşti Jonathan Harrington cel care a mobilizat o «armată» de teoreticieni veniţi din câmpul gândirii teologice sau al societăţii în curs de laicizare, nu neapărat legaţi de mediile masonice precum A. Sidney, J. Locke, J. Toland– cei care practic au conceptualizat noi teorii despre guvernământ, individ şi drepturile lui naturale.
Loji masculine exclusive sau/ şi egalitate între sexe
La origine, Francmasoneria a fost o formă de solidaritate masculină. Principile universalităţii şi fraternităţii nu i-au împiedicat pe acesti fraţi să excludă femeile din activitatea masonică. Discursul eminamente masculin masonic a recurs în prezent la această tradiţie a Constituţiilor lui Anderson care interziceau, conform mentalului colectiv al epocii, “afilierea femeilor la ateliere” precizând: “persoanele admise ca membru ale unei loje trebuie să fie bărbaţi de bine şi loiali, născuţi liberi şi de vârstă suficient de matură, nu sclavi, nici femei, nici oameni imorali şi scandaloşi, ci de bună purtare”.
De altfel, mult clamata discreţie expusă în numele virtuţii, a prudenţei a putut genera relaţia dintre bărbaţii masoni şi aspirantele femei. Totul a fost justificat pe deplin delicat de istoricul francez, membru al Marelui Orient Philippe Ramsay, cu o notă de indulgenţă: “nu pentru că suntem atât de nedrepţi încât să privim acest sex ca incapabil de a păstra secretul. Dar prezenţa lor ar putea altera, chiar şi insensibil, puritatea maximelor şi comportamentelor noastre”.
Solidaritatea masculină, “mai bine între noi fără ele”, a invocat drept obstacol natura feminină prin: sensibilitatea, senzualitatea, fragilitatea, versatilitatea, destinul matern, toate “calităţi” care puteau tulbura comportamentele şi reflecţia fraţilor. În cursul secolului al XVIII-lea, ostilitatea şi rezerva masonică au devenit tot mai contradictorii în raport cu succesul monden al Ordinului şi mai ales cu prezenţa din ce în ce mai activă şi influentă, nu doar pur decorativă, a femeilor în viaţa publică. Aici trebuie amintite prezenta femeilor prin saloanele aristocratice, societăţi culturale etc
De altfel, din 1774, Marele Orient al Franţei, fiind alertat şi nelinştit de apetitul cultural, educaţional şi chiar ştinţific manifest al femeilor iluministe, a ajuns la norma de a sfida convenienţele epocii. Contra curentului opiniei generale, Marele Orient a recunoscut prezenţa femeilor în rândurile sale, dar organizate în ateliere distincte, ca auxiliare ale lojilor masonice regulare. Egalitatea între lojile masculine şi cele feminine nu a fost parte din logica timpului, fiind de neconceput. Compromisul la care s-a ajuns este explicat cu delicateţe invocându-se tradiţia: “Părinţii noştri, mai mult sau mai puţin înţelepţi decât noi, nu au admis în nici un fel în adunările lor acest sex, pe cât de şarmant, pe atât de periculos. Pentru a le «ameţi» spiritele, le-am «aranjat» o masonerie care pentru moment le calmează sentimentele”.
Aparent, «candoarea» initiaţivei a răspuns unei comenzi sociale de emancipare, şi anume socializarea prin diverse forme educaţionale şi culturale a femeii, urmată de intrarea şi afirmarea ei în spaţiul public. În realitate, iniţiativa «lojilor de adopţiune», cu specificitatea franceză, a răspuns mai mult unei multitudini de «inconvenient» ale «spiritului secolului», „indiscreţiei şi curiozităţii din ce în ce mai luminate ale unui număr din ce în ce mai mare de femei”.
«Adoptarea femeilor» nu a fost chiar atât de candidă şi de inocentă pe cât pare la prima vedere. În măsura în care, determinante în epocă sunt încă prejudecăţile potrivit cărora capacităţile de afirmare ale femeilor sunt considerate limitate, lor li s-a interzis şi accesul la misterele masonice, care au rămas exclusiv rezervate bărbaţilor. Însăşi ritualul iniţiatic, pentru “lojile de adopţiune” este foarte mult simplificat, “surorile” fiind puse într-o situaţie de inegalitate şi inferioritate evidente. Minoră în plan social, «femeia rămâne minoră şi pentru masonerie». În acest domeniu, ca în multe altele, «bărbaţii iluminaţi» necăutând să inoveze prea mult şi să zdruncine prea tare prejudecăţi. «Îmblânzirea scorpiei» este supusă, încă de la debut, controlului şi dependenţei stricte,directe şi în întregime (recrutare, ritual, directive) atelierelor masculine. Cu alte cuvinte, ale soţilor.
Apreciind că “indiscreţia naturală” a femeilor poate compromite secretul masonic, iar “natura seducătoare” perturbă “pacea internă” a lojilor, alimentând libertinajul (de care Ordinul era bănuit şi suspectat), nici ideea unor loji mixte nu a fost privită sau acceptată cu mai multă toleranţă. Deşi «virtuţile capitale» sunt recunoscute ca fiind «de ambele sexe», prezenţa femeilor nu e prohibită, dar nici dezirabilă, pe motiv că „doamnele nu suportă egalitatea de condiţii şi rang, ba mai mult chiar, frumuseţea şi graţia sentimentelor pasionale, devoratoare, fac incompatibil Amorul cu filosofia”.
Perpetuarea dependenţelor şi ideea de a considera «nobila masonerie» un mediu de excludere a femeii sunt considerate greşite, fapt amintit de Georges Gayot: „Tot francmasonul face o profesiune de credinţă, cu totul particulară, în a-şi aduce omagiul galant de care sexul frumos are nevoie. Dar, o confederaţie de oameni oneşti, distinşi în toate situaţiile – cum este masoneria -nu caută nimic altceva decât să înţeleagă sensul filosofic al «comerţului»/schimbului, bunelor sentimente ale literelor şi artelor frumoase de toate genurile şi să le înnoade, să le pună cap la cap. Şi cum femeile se ocupă rar de acest gen de lucruri şi cum ele însele vor deturna mai curând prin prezenţa, gusturile şi conversaţia, prin complezenţa lor naturală, atunci sensibilitatea Doamnelor este un motiv nu de excluziune, ci mai degrabă de neadmitere”.
În cadrul ritualului iniţiatic inventat pentru «lojile de adopţiune», «surorile» sunt considerate inferiorioare şi constrânse printr-un ritual umilitor să nu uite că sunt urmaşele Evei şi să-şi recunoască simbolic «greşeala păcatului iniţial» săvârşit. Culpabilizarea la care sunt supuse le obligă să respecte interdicţia de a nu mai mânca simbolic sămânţă de măr, aplicându-li-se apoi pe buze «sigiliul discreţiei». Vizualizarea «erorii comise» presupune regizarea scenei biblice, conform unui scenariu din care nu lipsesc «locul minunat», paradisiac, «fructul fatal al seducţiei» şi şarpele.
Cu toate acestea, interesul şi entuziasmul «fiicelor Evei» pentru «lojile de adopţiune» nu a fost de loc minor. El continua a fi viu întreţinut la Paris, cu precădere în mediile feminine aristocratice care au răspândit cel mai bine exigenţelor recrutării. Receptivitatea sau chiar aspiraţia de a accede la demnitatea de «Mare maestră» ale duceselor de Bourbon şi Chartre sau ale contesei de Polignac şi prinţesei de Lamballe „fac din masoneria feminină nimic altceva decât un ornament suplimentar şi pasager al masoneriei masculine, legată mai ales de intrigile de la Curtea regală”
Şi totuşi, în pofida acestor bizarerii ritualice («regina amazoanelor» dirija ceremonialul) şi fără a-şi dobândi independenţa, lojile feminine şi-au căutat propria identitate. Cleveteala şi “filantropia de salon” au însemnat, într-o primă fază, şi inocularea surorilor cu limbajul şi etica supunerii şi virtuţilor conjugale mai mult decât cel al libertăţii şi egalităţii, pe un ton mai mult moral decât filosofic.”
În timp, «Catehismul» lojilor feminine a prescris aderentelor să conştientizeze «injustiţia bărbaţilor», să respingă «jugul masculin», (acela de a domina menajul) şi de a reclama comunitatea bunurilor căsătoriei. În anii 1780, «lojile de adopţiune» au devenit «focare de inovaţie», mai ales în domeniul propagandei egalităţii între sexe. Mai apoi, treptat, o dată cu proliferarea lojilor, în 1785 sunt mai mult de 1500 de membre, s-a produs şi diversificarea reflecţiei asupra comuniunii şi venerării «Dumnezeului ştiinţei newtonniene», promovării discursului şi comunicării «în credinţa luminată», devenind prezenţe active şi tot mai «vizibile» în Europa, orientate şi implicate „în acţiuni de binefacere.” energia masoneriei feminine deşi a fost efemeră, experienţa ei a lăsat urme.
Albert Mackey, cea mai respectată voce din masoneria americană de la finalul secolului XIX, a realizat una dintre cele mai ample sinteze a principalelor mituri, simboluri şi legende ale (franc)masoneriei. În opinia sa „obiectul legendelor masonice nu este stabilirea unor fapte istorice, ci transmiterea unor doctrine filozofice. Ele sunt practic metoda prin care s-au comunicat «învăţăturile ezoterice » în timp ce aspirantul trebuia să le accepte fără comentarii şi totodată fără nicio referire la utilitatea sau semnificaţia lor în dezvoltarea dogmelor masonice.
De exemplu, legenda lui Hiram, transmisă la cel de-al treilea grad are o importanţă pentru discipolul din masonerie dacă ar fi adevarată. Numai că aceasta este o plăsmuire a unei minţi diabolice, iar ceea ce se prezintă nefericitului ajuns la acel moment e doar ritualul exterior, din moment ce nu i se transmite semnificaţia sa propriu-zisă.
De altfel, doar atunci când se află că scopul ei este acela de a ilustra doctrina nemuririi sufletului, el este satisfăcut de acea interpretare şi nimeni dintre fraţii de lojă nu contestă sau consideră c-ar fi necesar o investigaţie asupra acurateţei din punct de vedere istoric pentru a reconcilia multitudinea de contradicţii existente. La fel stau lucrurile şi cu legenda pietrei unghiulare pierdute sau a celui de-al doilea templu,sau a arcei ascunse – toate acestea sunt pentru ei un soi de naraţiuni legendare care au valoare doar pentru ordin, nicidecum pentru ce anume conţin. Fiecare din aceste legende sunt expresia unor idei filozofice, unele aproape incongruente.
Dar mai există şi cea mai cunoscută, pe deplin mediatizată metodă de instruire masonică, aceea prin simboluri. Se cunoaşte faptul că absolut nicio alcătuire cu rol eminamente ştiinţific nu este mai veche decât cea a simbolurilor. Cândva, aproape toate învăţăturile din lume erau transmise prin simboluri. Chiar dacă tot ansamblul filozofiei post moderne se exprimă exclusiv prin propoziţii abstracte, Francmasoneria rămâne ancorată vechilor metode, cumva cu mândrie demonică păstrate ca o metodă de comunicare a brumei de cunoaşteri pe care o posedă.
Dar, cu toate acestea, prin lojele francmasonice există practic două moduri de instrucţie – prin legende şi prin simboluri –, în fapt şi pe deplin just, nu există nicio deosebire esenţială. Aici, reamintesc faptul că simbolul este o reprezentare vizibilă, iar legenda o reprezentare auditivă a unei idei ce se vrea evidenţiată prin prisma unor standarde sau concepţii morale produse prin procesul banal al comparaţiei. De altfel,legenda dimpreună cu simbolul sunt legate de noţiunea de dogmă- una cu un profund caracter religios amestecat, ambele fiind purtătoare de sentimente morale şi fiind menite să ilustreze haosul filozofiei Masoneriei speculative.
***
Deoarece masoneria susține că este o religie, ar fi util tuturor să definim termenul și să remarcăm dacă sau în ce fel malefica organizație a (Franc)masonerie ar… îndeplini cerințele. O religie este definită ca fiind oricare dintre aceste definiții:
1. O credință într-o putere divină care trebuie respectată și adorată ca creator și conducător al universului.
2. Orice sistem de credințe, practici, valori etice asemănătoare, sugestive sau asemănătoare cu un astfel de sistem.
Prin a doua definiție, masonii se califică cu siguranță drept religie. Dar masonii neagă că este așa. Acest punct de vedere a fost prezentat în anul 1986 de către Bill Mankin, un membru de gradul 32 al Lojii Masonice, într-o serie de programe de televiziune referitoare la masoni. Discuțiile au făcut parte dintr-un program de televiziune numit The John Ankerberg Show. Bill Mankin a spus: „Noi [masonii] nu avem nici un crez, nici o mărturisire de credință într-o declarație doctrinară. Nu avem teologie; nu avem ritual de închinare. Nu avem simboluri care să fie religioase în sensul simbolurilor găsite în o biserică sau o sinagogă. Simbolurile noastre sunt legate de dezvoltarea caracterului relaţiei omului cu oamenii. Ele sunt instrumente de lucru care trebuie folosite în construirea vieţii.”
O credință într-o putere divină sau supraomenească care trebuie respectată și adorată ca creator și conducător al universului. De aceea, orice sistem specific de credință în conduită și ritual, implicând adesea un cod de etică și o filozofie. Astfel, după definiția unei religii conținută în fiecare dicționar, masonii sunt o religie. Asta poate fi determinat printr-o scurtă trecere în revistă a ceea ce fac masonii în interiorul… templului lor.
***
Bibliografie:
- P.Chevallier, Histoire de la franc-masonerie francaise, Ed. Fayard, Paris, 1974–1975, volumele I-II-III
- P. Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, vol. I-II
- D. Roche, Le siècle de Lumières en provence. Academies et academiciens provinciaux, vol.II
- Albert G. Mackey, Legendele, miturile si simbolurile Francmasoneriei
- G. Gayot, La francmaçonnerie française, Textes et pratiques (XVIII-XIX siècles), Ed. Gallimard, Paris, 1991
***
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
***
Acest material a fost realizat de către Prof.Dr.Daniel Mihai redactor al BPNews. Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post