Iarba verde de acasă

Vorbeam zilele trecute cu un prieten proaspăt revenit din America după o ședere de câțiva ani. Mi-a povestit despre emoția ce l-a cuprins la aterizarea pe Otopeni. La fel de mare ca emoția pe care a trăit-o atunci când pășea pentru prima oară pe tărâm american.

Ca orice imigrant, plecase plin de speranțe și a muncit mult în toți acești ani. N-a reușit să simtă acasă, iar când n-a mai putut răbda s-a întors.

Câți dintre cei ce aleg drumul străinătății au tăria de a se întoarce atunci când își dau seama că iarba de pe meleaguri străine nu e cu nimic mai verde decât cea de acasă? Prea puțini. Cei mai mulți se mângâie cu speranța că mâine va fi mai bine până e prea târziu să se întoarcă.

Cunosc oameni care și-au făcut o viață bună în străinătate, s-au integrat, s-au adaptat… Sunt fericiți! Dar nu despre ei este vorba, ci de ceilalți, care își dau seama că visele lor, poate naive, poate prea îndrăznețe, nu se vor realiza niciodată. Cei care se simt izolați în mijlocul unei comunități căreia nu-i aparțin.

Cunosc un cuplu ce trăiește de mai bine de două decenii în California. Oameni serioși, care au muncit din greu să aibă un acoperiș deasupra capului. Au chiar mai mult atât, au chiar și piscină. Ce-i drept, nu e chiar a lor, căci trăiesc cu chirie într-un condominiu, locuit în majoritate de imigranți, cei mai mulți mexicani. Se înțeleg bine cu vecinii, niște străini și ei. Stau cu toții pe marginea piscinei, un biet bazin cu apă, nu vă imaginați cine știe ce minunăție ca-n filme. E și prea rece de cele mai multe ori, iar prietena mea și-a distrus sănătatea la cât a muncit pentru visul american. Se deplasează greu și n-are putere să mai intre în piscină. Dar o are! E acolo, chiar în fața ei, după cum îmi spune cu mândrie de câte ori vorbim la telefon. Nu-i folosește la nimic, dar e acolo… este mica ei fărâmă din visul american.

Vorbeam despre toate astea cu prietenul proaspăt întors acasă și i-am spus cât îl admir pentru curajul de a face un pas pe care mulți l-ar socoti o înfrângere. Să te întorci acasă cu coada între picioare, cum ar spune unii. La fel de bine am putea spune, însă, să te întorci acasă cu fruntea sus, să recunoști că n-a mers, că nu-ți era acasă, după cum mi-a mărturisit amicul meu. Unii văd o astfel de întoarcere drept ceva rușinos, dar câți înțeleg curajul pe care trebuie să-l ai pentru a te întoarce și a o lua de la început. Acasă.