Pe Octavian Paler, unde l-am întâlnit? Într-o gară, probabil, pe un peron uitat de lume, unde nici eu nu știam ce aștept și nici el nu știa ce caută. L-am întâlnit în secunda aia în care fața mi s-a schimonosit și am știut că voi izbucni în plâns. Nu-mi place să plâng, nu mi-a plăcut niciodată.
E bine să plângi, dar cu cât înaintezi în vârstă, cu atât îți dai seama că e periculos să te arăți vulnerabil, că nu e bine să știe nimeni ce te doare. Da, știu, am citat un alt Octavian, și poate vom ajunge și la el în altă scrisoare. Dar momentan, să ne întoarcem la Paler.
În ziua aia, n-am plâns. Am ascultat liniștea șinelor pustii și cum cădeau cuvintele sale peste ele. Peste tot ce simțeam în mine.
„Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.”
Era o observație, nimic mai mult. Nici nu știam dacă străinul ăsta de lângă mine mi se adresase sau nu. Poate vorbea singur, poate se referea la amintirile șinelor de tren, cine știe…
Și totuși, m-am trezit că numai la asta mă pot gândi. Am luat-o personal și am început să mă întreb, pe mine ce amintiri mă așteaptă?
Eram conștientă, desigur, că sunt încă tânără. E un lux, un privilegiu, deoarece mai am puterea să le schimb. Nu pe cele făcute deja, alea sunt și gata. Dar pot să schimb ce vine de-acum încolo. I-am mulțumit străinului pentru cuvintele sale, m-am ridicat și am plecat.
Departe. Am rătăcit mulți ani, dar n-am uitat niciodată cuvintele auzite pe acel peron pustiu și am fost atentă la ce amintiri îmi fac. După ceva timp, am revenit în gară. Eram preocupată, nici nu vedeam pe unde merg și dacă aș fi putut să-mi rup gândul două secunde de la durerea ce-mi mânca zilele, aș fi fost tare mirată să descopăr că m-am întors în acea gară veche.
Aș fi fost și mai mirată să descopăr că străinul era încă acolo, așezat pe băncuță, ca și cum nici n-ar fi plecat.
„Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult.”
Am dat din cap, dar n-am înțeles imediat. M-am așezat lângă el pe bancă și am tăcut împreună o vreme, privind în zare după un tren care nu avea să vină. Și așteptând așa, am înțeles.
Am înțeles că trenul meu nu mai venea, că poate n-ar fi venit niciodată. Brusc, mi s-a făcut liniște în minte și am înțeles că șinele goale la care priveam absent erau tot ce mi-a mai rămas. Mi s-a făcut rușine, dar domnul de lângă nu mă judeca. Nici nu părea că mă vede, sincer.
M-am ridicat, i-am mulțumit iar și l-am întrebat unde merge, dar acesta nu mi-a răspuns. Înțelegea mai bine decât mine că nu mai aveam ce căuta în acea gară și că fiecare minut petrecut acolo era un minut irosit.
Am plecat mai departe, cu cuvintele străinului în minte. Uneori, mă întreb dacă-mi voi mai găsi vreodată drumul înapoi spre gară.
Discussion about this post