M-am uitat lung la notificare. De-obicei, cunosc fiecare simbol de pe ecranul telefonului meu. Și fiecare sunet. Ca orice cetățean al secolului în care trăim, de altfel. E ping-ul ăla agitat de la Messenger, e vibrația insistentă când primesc un mesaj pe Instagram. Nu, te înșeli, vibrația de pe Whatsapp e puțin mai scurtă, mai puțin accentuată ca aia de pe Instagram. Sau poate doar așa aud eu. E interesant că asociăm sunetele cu persoana cu care vorbim.
Interesant și ușor înspăimântător. Răspundem la zgomot instant – mi se-ncordează umerii când aud soneria de la SMS, îmi amintește poate de un SMS neplăcut pe care l-am primit odată. Când aud Messenger-ul zâmbesc ușor, presupunând deja cine-mi scrie. A devenit un reflex și noi toți, câinii lui Pavlov.
Ce spuneam? Da, notificarea. N-o mai văzusem până atunci. Am aprins ecranul de la telefon, să verific bunăstarea micului meu imperiu virtual.
Mai aveți periculos de puțin spațiu de stocare.
M-a amuzat teribil fraza. Periculos de puțin. Ce îngrozitor, mi-am spus, ce pericol teribil mă paște. Nu mai am spațiu. Ar trebui să șterg măcar o parte din cele 200 de meme-uri salvate în telefon, selfie-urile interminabile ale prietenelor și ce oi mai găsi. Nu de alta, dar să scap de acest pericol.
Uitându-mă prin telefon după ce pot șterge, zâmbesc și mă încrunt în același timp. E o istorie a vieții tale, scrisă în imagini și SMS-uri de noapte bună. Certuri cu prietenii și împăcări dificile. Declarații de dragoste mincinoase și flirturi care nu au dus la nimic. Poze din vacanțe, cu amintirile aferente.
O viață de om, ce mai…
Și acum uite că nu mai am spațiu. Periculos de puțin spațiu chiar. Trebuie să fac curat, să șterg amintirile ca să îmi fac loc de amintiri noi. De imagini noi, de alte SMS-uri de noapte bună, de și mai multe certuri și și mai multe glume. Poate e modul subtil al telefonului meu de a-mi spune să merg mai departe, să schimb ceva în viața mea. Nu știu, nu m-ar mira deloc.
Oricum, el știe mai bine ce a fost când. Și mai ales, cum. Google-ul îmi atrage atenția constant unde am fost acum un an. Google-ul e fără tact. Îți amintește lucruri chiar și când ai prefera să le uiți. E genul de chestie pe care oamenii n-o prea spun. Dau din cap și presupun ce-or presupune, chiar dacă e greșit. Orice e mai bine decât să faci un faux-pas.
Și îmi dau seama că am ajuns să vorbim de faux-pas-uri în relația cu Google și cu telefonul mobil, că telefonul a început să-mi bată apropouri pe care prietenii nici nu le îndrăznesc. Telefonul știe mai bine pe cine urmăresc pe Facebook sau ce mesaje am schimbat cu o persoană. Pe prieteni pot să-i mint. Pe telefon, nu.
Și momentan, îmi e și el prieten. Dar și când n-o mai fi?
Nu, scuze, m-apucă durerea de cap vorbind prostii din astea și-n plus, mă așteaptă telefonul. Trebuie să fac loc pentru ceva nou.
Discussion about this post