Termenul de „jurnalism Gonzo” nu e nou. El a fost inventat în anii ‘70 de jurnalistul american Hunter S. Thomspon (autorul cărtii „Fear and Loathing in Las Vegas”) și e practicat și astăzi de din ce în ce mai mulți oameni.
Ce înseamnă jurnalism Gonzo?
E un fel de revoltă împotriva jurnalismului clasic, a stilului acela fad și complet obiectiv de a scrie. În jurnalismul cu care suntem noi obișnuiți, autorul articolului e doar o umbră, el relatează imparțial o întâmplare, îți dă datele de bază ale problemei – cutărică a fost surprins pe strada cutare la ora trei… – dar cam atât. Nu figurează niciodată ca personaj în propriul articol și nu își exprimă părerea.
Ei bine, jurnalistul Gonzo face fix invers. El scrie din punctul lui de vedere, nu-ți spune doar că l-a văzut pe cutărică, ci și ce părere are el despre acest individ și ce făcea pe strada respectivă. Îți povestește ce impresie i-a lăsat întâlnirea lui și-ți oferă considerațiile sale despre întreaga întâmplare.
Jurnalistul Gonzo e implicat, se transformă dintr-o umbră într-un personaj, uneori chiar într-un personaj principal.
Bine bine, dar de ce ne trebuie nouă să avem jurnaliști implicați și nu roboței?
Pentru că nici noi nu suntem roboței, e simplu. Ne place mult mai mult să citim un articol scris din perspectiva cuiva, care exprimă o părere (pe care poate o împărtășim, poate nu). Cititorul preferă ca un articol de ziar să fie subiectiv pentru că și el e subiectiv. N-are toate datele problemei și probabil vorbește în păreri, nu în fapte.
Jurnalismul Gonzo creează o legătură inter-personală, între jurnalist și cititor. Sunt eu care îți spun ție o părere, o poveste. Și brusc, articolul ăla mort care te lăsa rece prinde viață, se transformă într-o discuție, te face să gândești.
Dacă privim în jurul nostru (online), putem vedea cât succes au platformele precum Medium, unde absolut oricine își poate asuma rolul de jurnalist și să spună o poveste, sau să-și exprime opinia despre ce vrea el.
Oamenii caută relații, legături, să simtă că au comunicat cu cineva real, în lumea asta virtuală.
Am întâlnit oameni care critică acest tip de jurnalism, spun că e fals, de amatori, superficial. Eu spun că nu e. În ziua de azi, un robot îți poate relata cât de cât o întâmplare – că l-au văzut pe DiCaprio cu prietena pe nu știu ce yacht, să zicem, sau că în weekendul ăsta, e concert de jazz în parc. Ce-o fi.
Din nou, noi nu suntem roboței și asta e bine. Avem păreri, gânduri și principii. Dacă preferăm jurnalismul clasic și obiectiv, în câțiva ani, nu vor mai fi oameni adevărați care scriu pentru ziare, ci mașinării.
Și poate nu vrem asta, poate vrem să ne auzim între noi, om cu om.
Dar nu știu, asta e doar o părere. Cum spuneam, nu sunt obiectivă. Și nici nu vreau să fiu.
Discussion about this post