Pe Vasile Alecsandri nu l-am recunoscut imediat.
Pe asta cine a scris-o?
Stăteam la Unirii, acum vreo două săptămâni, când au fost spectacolele alea de lumini la fântâni și încercam să ne dăm seama cine-a scris Hora Unirii. Încet, încet, ne-am lămurit noi că Alecsandri a fost. Poate ar fi trebuit să știu, de-acord, dar adevărul e că pentru un artist, nu asta contează.
Nu cred că pe Vasile Alecsandri l-ar fi mâhnit să afle că nu-i știam numele. Cred că i-ar fi păsat mai tare c-am recunoscut Hora Unirii, că știu versurile la Andrii Popa, că munca lui încă dăinuie, la 129 de ani la moartea sa.
Da, fix. Poetul s-a stins exact în ziua asta, 22 August, în 1890, și m-am gândit ce frumos ar fi să-i trimit astăzi o scrisoare de dragoste. Nu doar de la un necunoscut, ci și de la un necunoscător. N-am fost niciodată genul de om care să spună da, cutare, mare artist, neștiind despre cine e vorba. Mi se pare mult mai cinstit să spui a, nu prea cunosc, ce a scris?
Prefăcându-te că știi de cine-i vorba, o să rămâi pe dinafară și la următoarea ocazie, și la următoarea. Întreb, că doar nu mă doare.
În scrisoarea asta, îl descoperim pe Alecsandri împreună, că doar a trăit cu mult timp înainte să ne naștem noi.
Citindu-l abia acum, descopăr că și-a iubit mult țara, a fost un patriot. Mai rar, în ziua de azi. Sigur, citim poezii de acum o sută de ani și ne bucurăm, oamenii ăia iubeau la fel ca noi, la urma urmei, ii durea pe ei ce ne doare și pe noi. Dar poezii despre țară, nimeni nu mai prea citește. E acolo, ne-am obișnuit cu ea în spate, o luăm de bună și uităm s-o iubim.
Citind prin poeziile lui Alecsandri, am dat de una numită simplu, Țara, care rezonează atât de mult cu lumea în care trăim.
Din umbra deasă-a norului
Întins pe ţări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,O! cuib al fericirilor,
O! ţară luminoasă,
Comoara-a nălucirilor,
Gradina mea frumoasă!
Dar noi nu mai gândim așa. Privim la țara noastră cu dezgust, cu tristețe. O bârfim pe-afară, suntem răutăcioși, o comparăm cu alte țări mai moderne. Țări în care noi nu ne-am născut și-n care n-am fi fost la fel de fericiți. Dar uiți repede când nu ești în pericol de a pierde, și tare mi-e că, încetișor, ne vindem țara pe o iluzie din afară. Nu mai vedem câmpiile, nu mai ascultăm liniștea.
Dacă și-ar vedea fiecare țara ca „o gură dulce a raiului”, am trăi într-o lume mai bună, mai fericită. Și poate nu e prea târziu. Cine zice că dragostea de țară e învechită, o îndeletnicire a trecutului? România noastră e aici, la fel de frumoasă ca acum o sută de ani, tot ce trebuie să facem e să deschidem ochii.
Alecsandri a găsit frumosul în dealurile și câmpiile de-acasă; noi de ce n-am reuși?
Discussion about this post