Limba română a fost mereu ca un părinte pentru mine. În primii ani de viață, limba română era totul. Era Sfântul Graal, atât de evaziv gurii mele de copil. Era mâna care m-a sprijinit în timp ce-mi făceam primii pași.
Pași. Un cuvânt, urmat apoi de alte o mie.
A fost vorba de încurajare de care aveam atâta nevoie când îmi găseam drumul; a fost satisfacția primei propoziții citite corect și fericirea din ochii mamei. Am fost un copil precoce și adesea, nerecunoscător.
Am trecut peste limba mamă în grabă, când am descoperit celelalte limbi. Era ca și cum toată viața, crezusem că premiul cel mare e s-ajungi să vorbești corect limba maternă, și dintr-odată, ajunsă-n școală, am descoperit că nu-i așa de fapt.
Limba engleză era strălucitoare și mândria părinților noștri se dubla când ne auzeau numărând până la zece. La șase ani, deja era subînțeles că noi cunoaștem limba română. Era momentul să trecem mai departe, să ne maturizăm.
M-am întors împotriva limbii române cu violență. Am dat cât am știut eu de tare în cuvintele-i melodioase. Voiam brusc să le sparg, să mi le clătesc din minte. Nu-mi mai trebuie. Acum, voi învăța altă limbă. Uite mama, te-am depășit, acum vorbesc engleza, ca toți oamenii de la televizor, parcă așa îi spuneam.
Și mama zâmbea. O dată nu s-a plâns. O dată nu m-a chemat înapoi și nu mi-a impus propriile-i cuvinte. M-a lăsat liberă, să mă pierd în poeme străine și-n cărți scrise undeva departe, de niște oameni care nici nu auziseră vreodată limba mea maternă.
A trecut timpul. Avântul mi-a mai dispărut de sub picioare și m-am trezit înconjurată de oameni care vorbeau limba română. Oameni mari, pe care-i admiram mult. Poeți, muzicieni, scriitori. În fața lor, nu-mi permiteam să mă uit de sus sau să mă simt mare, mai ales că înțelegeam că știu și ei limba engleză, limba franceză. Și asta nu-i oprea.
Ei se întorceau iar și iar la limba lor maternă, la româna noastră, și creau lucruri incredibile. Mi-a fost rușine și m-am întors acasă cu coada între picioare. Mama nu m-a pedepsit, nici măcar să mă certe un pic n-a vrut. M-a primit, în schimb, cu brațele deschise și m-a lăsat să mă afund în cărțile ei, în versuri și-n vise pictate-n tricolor.
Astăzi, rămân adesea fără cuvinte în fața străinilor. Cum aș putea să-ți explic bogăția unui cântec scris în română? Cum aș putea să-ți tălmăcesc ce-a vrut să spună Eminescu sau dragul meu Nichita? Nu pot și nici nu vreau.
Mi-am dat seama că e un dar unic, de care nu se bucură toți. Doar noi câțiva, cei care am avut norocul incredibil de a ne naște în România. Limba română e mama mea. Nu pot să ți-o dau ție și sper că înțelegi. Nu ți-aș da-o pe toate expresiile străine din lume. Pentru că în final, ele rămân străine.
La mulți ani, mamă! La mulți ani, limbă română!
Discussion about this post