Unii cercetători consideră că singurătatea este menținută prin procesarea defectuoasă a semnalelor sociale – cum ar fi zâmbetele și contactul cu ochii – care sunt cheia interacțiunilor sociale pozitive. O consecință a acestui fapt poate fi un eșec în imitarea automată a expresiilor faciale ale altor persoane. Mimetica socială este un fenomen care apare în mod natural în timpul majorității interacțiunilor. În mod automat, și adesea inconștient, imităm expresiile emoționale ale persoanei cu care interacționăm, în conversația față în față.
Pentru a afla dacă oamenii au preluat singuri aceste semne sociale și le-au imitat automat, cercetătorii de la Universitatea din California, San Diego au efectuat un studiu cu 35 de voluntari studenți.
Studenții au completat trei chestionare care le-au măsurat singurătatea, depresia și extraversiunea. Pe baza rezultatelor, voluntarii au fost clasificați fie în singuri, fie în nesinguri. Aceștia aveau electrozi atașați pe mușchii faciali, pentru măsurarea expresiilor emoționale. Participanților li s-au arătat apoi videoclipuri cu bărbați și femei făcând expresii faciale de furie, frică, bucurie și tristețe.
Participanților li s-a cerut să evalueze expresiile faciale și s-a constatat că elevii singuratici și cei care nu sunt singuri erau la fel de buni în a distinge expresiile faciale și nu au existat diferențe de grup în ceea ce privește puterea evaluărilor emoțiilor negative (furie, frică și tristețe) sau aprecieri pozitive (bucurie). Astfel, oamenii singuri ar putea recunoaște și înțelege expresiile emoționale la fel de bine ca și grupul oamenilor care nu sunt singuri.
Cu toate acestea, au existat diferențe importante în modul în care fețele voluntarilor au răspuns spontan la clipurile video. Când membrii ambelor grupuri au văzut videoclipuri cu persoane care afișează furie, de exemplu, propriile chipuri au imitat automat această expresie. Dar când expresia din videoclip a fost de bucurie, doar grupul care nu era singur a zâmbit automat ca răspuns.
Cercetătorii au verificat că, atunci când li s-a cerut în mod special, cei din grupul singuratic puteau imita în mod deliberat și zâmbetele și încruntările. De asemenea, au descoperit că cei din grupul singuratic au zâmbit automat în timp ce vizionau imagini pozitive non-sociale care nu includeau oameni (cum ar fi scene din natură), care făceau și celălalt grup să zâmbească.
Concluziile sugerează că eșecul de a imita zâmbetele altor persoane ar putea juca un rol în menținerea singurătății. Eșecul de a imita un zâmbet ar putea trimite un semnal antisocial altora, notează cercetătorii, subminând conexiunile sociale și conducând la deconectarea socială. Acesta ar putea fi un mecanism comportamental inconștient care menține, de fapt, singurătatea cronică.
Este important să reținem că acesta este doar un studiu preliminar. Nu putem deduce o direcție cauzală: oare singurătatea interferează cu mimica zâmbetului sau lipsa mimicii zâmbetului creează singurătate? Cu toate acestea, studiul sugerează o nouă țintă pentru abordarea singurătății și, pentru cercetarea ulterioară a rolului pe care l-ar putea juca în întâlnirile din lumea reală.
Alte cercetări arată că zâmbind la tine însuți în oglindă poate avea efecte pozitive. Poate că oamenii singuri își pot contrabalansa lipsa de mimică a zâmbetului, zâmbind în oglindă și exersând compasiunea de sine, atunci când alții nu sunt în jur. În orice caz, este clar că singurătatea este o problemă serioasă de sănătate socială și psihică. Constatarea actuală coroborează alte cercetări care ar putea să nu fie numărul de interacțiuni sociale, ci calitatea acestora care creează și menține singurătatea.
Discussion about this post