Închideam ochii și încercam să uit, dar nu puteam. Rânjetul acela bolnav părea că mă urmărește peste tot, chiar și când ieșeam la suprafață, chiar și când priveam alți oameni, cu zâmbete perfect normale, parcă tot vedeam pomeții pronunțați și pământii. Aveam în minte un singur gând.
Marianne. Marianne. Marianne.
Cine e femeia asta? Al cui e capul acoperit de o cruce inversată care bântuie metrourile Parisului? M-am trezit scotocind prin geantă după telefon și blestemând semnalul prost de sub pământ. Gata, nu mai suportam misterul. Voiam să știu cine e persoana asta și de ce mi-a rămas în minte.
Bine, de ce-ul e oarecum evident – ăsta-i era și scopul, să te urmărească până nu mai suporți și cauți să afli despre ce e vorba.
Despre un serial, m-a informat într-un final ecranul telefonului. Un serial franțuzesc apărut pe Netflix chiar luna asta. Un serial de groază. Bun, mi-am spus, exact genul meu. M-am grăbit să-l caut și să-l văd, dar nu știam ce mă așteaptă. Încă din primele scene, Marianne se anunță a fi o prezență bolnavă și îngrozitoare, de care te vei ruga mai apoi să scapi. O bătrână cu ochi mari care se ațintesc asupra ta și nu-ți mai dau drumul nici în cele mai năprasnice coșmaruri.
O poveste de groază, da, dar nu una care să se rezume în țipete îngrozite și mațe pe pereți. De fapt, asta și cucerește publicul la Marianne – serialul se hrănește dintr-o groază subtilă, din cele mai adânci și mai ascunse temeri ale omului, lucruri la care nici măcar nu vrei să te gândești. Nu e un serial care-și propune să te facă să țipi. E un serial care vrea să se strecoare-n mintea ta până nu te mai poți gândi la nimic altceva decât ce se va întâmpla în episodul următor.
Și ca toate poveștile de groază reușite, îmbină elemente supranaturale cu esența umanității. Amintește că în om se găsește și bine dar și rău.
Pe scurt, Marianne e povestea unei tinere scriitoare de cărți horror, Emma Larsimon, care este ademenită înapoi în orașul natal și forțată să se confrunte cu bătrâna care-i bântuia coșmarurile cu 15 ani în urmă, și care i-a inspirat cărțile. Odată cu sosirea ei în micul orășel, începe un joc de-a șoarecele și pisica ale cărui consecințe pot fi devastatoare.
O descriere excelentă a serialului împrumutată dintr-o revistă americană spune așa, că Marianne nu e un serial feminist în sensul că vorbește strict despre problemele femeii moderne, despre egalitate și așa mai departe. Marianne e un serial feminist în sensul că mai toate personajele sale sunt femei puternice, personaje bine conturate – după părerea mea, cea mai bună formă a feminismului.
În orice caz, e o poveste de groază cum n-am mai auzit demult, genul care reușește să îngrozească și pe cei mai cinici și „trecuți” consumatori de horror.
Discussion about this post