Pe Tudor Arghezi l-am întâlnit în băncile școlii, copilă fiind. Avea un greieraș cocoțat pe umăr și s-a așezat cu grijă lângă mine-n bancă.
M-am speriat. Mă tot temeam că greierele are să sară pe manual sau chiar pe mine și tot căutam să-i atrag atenția învățătoarei, să-i spun că-i un nebun care a adus un greiere în sala de clasă, dar doamna învățătoare doar îi mai zâmbea politicos poetului din când în când și-și vedea de oră.
Poetul stătea în perfectă liniște lângă mine, studia privirea mirată de pe chipul meu și zâmbea misterios. Am înțeles abia când mi-a venit rândul să citesc ce era cu zâmbetul poetului și că greierele nu era de fapt periculos.
Uitându-mă înapoi, parcă nu-mi vine să cred că domnului Arghezi nu i-am adresat nicio scrisoare, deși el a fost una dintre primele iubiri literare din patrimoniul român.
Ca majoritatea copiilor români, l-am descoperit pe Tudor Arghezi foarte tânără, iar mai apoi, l-am vizitat la casa lui de pe Strada Mărțișor, din București. Bineînțeles, poetul nu mai era acolo când am ajuns eu, cred că plecase în alt colț al lumii să caute fantasticul și să-l prindă-n vorbe, dar doamna învățătoare ne-a asigurat că e o casă „memorială”, adică ea îl ține minte pe Tudor Arghezi exact așa cum era el și ne lasă impresia că el e încă acolo, compunând poezii într-un colț.
Undeva, printr-un ungher,
La umbrelă, la cuier;
Îl aud de peste tot,
Şi din podini şi din pod
Şi nu mă pricep cum face
Că-l aud şi-atunci cînd tace.
Așa spunea pe-atunci domnul Arghezi despre greierașul de pe umăr, dar ar fi putut la fel de bine să vorbească despre el însuși. Pășind prin acea casă cu memorie excelentă, aveai impresia că-l regăsești în fiecare colțișor tainic. Simțeai pereții cum răsună de cuvintele sale magice, iar apoi, sentimentul rămânea cu tine mult după ce părăseai lăcașul poetic.
Cunoscându-l toți de atât de tineri, am crescut cu impresia că Tudor Arghezi trăiește în fiecare frunză, în fiecare început de toamnă, în fiecare furnică. E greu să te gândești la natură și să nu-ți străbată gândul și domnul Arghezi, chiar dacă a trecut mult timp de când eram mici, chiar dacă nu ne amintim de o singură poezie. E un fenomen ușor straniu, dar magic. Și e un sentiment pe care-l poți avea doar român fiind.
Discussion about this post