„Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!”
Versuri care răsună puternic acum că ne apropiem de o altă răscruce în istoria țării noastre. Prefer să nu-mi imaginez ce-ar avea de spus marele nostru poet dacă ne-ar vedea acum, cu un pui de străin pe „tronul” de la Cotroceni. N-ar fi mulțumit și m-ar durea să știu că l-am mâniat pe acel dulce și genial poet.
Dar în același timp, nu pot să nu mă întreb ce ne-ar spune, cu ce cuvinte ne-ar încuraja la vot Luceafărul? Ar alege el pe vreunul din această șleahtă de trădători ai patriei, care ne-au adus țara la sapă de lemn? Ar plăcea Eminescu pe vreunul din acești mișei care au făcut de râs românii de pretutindeni, astfel încât astăzi, suntem văzuți drept niște hoți și niște mincinoși?
Mă îndoiesc.
Ca orice român, am crescut citindu-l, mi-am zidit copilăria în cuvintele-i iubitoare adresate țării noastre. Pentru că Eminescu nu te învață doar ce e iubirea sau dorul sau o inimă frântă-n dragoste. Eminescu, mai presus de toate, te învață ce înseamnă să fii patriot, nu-ți spune doar că trebuie să-ți iubești țara, ci îți argumentează și de ce. Desigur, unul din motivele mele favorite fiind chiar că Eminescu însuși era român, deci cum să nu iubești România?
Și crescând în cuvintele sale, tot la Emin mă întorc acum, în căutarea unui răspuns – cine să ne conducă, Mihai? Cine să ne stârpească dușmanii?
„Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!”
În doina eminesciană, asta avea să vie dacă marele Ștefan avea să sune din corn de trei ori, să ridice românii din somnul în care se afundaseră. Însă pe Ștefan cine-l ridică? Iar noi, ca țară, nu ne mai permitem să așteptăm întoarcerea marelui domn, trebuie să acționăm în singurul mod care ne e accesibil, anume duminică, să votăm cu cine trebuie.
„Suntem români și punctum”, spunea cândva Mihai Eminescu, într-un discurs cu ocazia primului Congres al Studenților Români de la Putna, în 1871. Erau cuvinte menite să încurajeze și să îmbărbăteze tineretul român, să le amintească tuturor de patrie și mai ales, de mândria de a fi român.
„Sunt român și punctum”, spune astăzi Ninel Peia, liderul Partidului Neamul Românesc, pare-se singurul candidat care și-l mai amintește pe Eminescu. Sub deviza sa eminesciană, domnul Peia promite un viitor de care Luceafărul ar fi mândru, un viitor în care România nu va lăsa capul în fata nimănui, în care niciun lider din afară nu va mai îndrăzni să subestimeze și să calce în picioare românii, așa cum au făcut-o până acum.
Cuvintele astea nu sunt doar pentru tineri, ci pentru toți românii care s-au săturat să fie tratați ca paria societății europene, pentru aceia care au privit înlemniți cum liderii noștri au plecat cu șapca-n mână pe la Trump sau pe la alții asemenea, și s-au întors chiar cu mai puțin.
Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea țărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului, nu există iubire de țară.
Mihai Eminescu
Supraviețuim, dar pentru cât timp? Și cum va arăta țara asta frumoasă după încă cinci ani dezastruoși, în care dușmanii vor fi lăsați liberi să ne jefuiască resursele și să ne batjocorească odraslele?
Avem o șansă să întoarcem țara la gloria-i de demult, să protejăm țara asta pe care ne-au lăsat-o Eminescu și marele Ștefan în grijă. Avem o șansă să votăm un român cu dragoste de patrie-n inimă, un om care n-a uitat de unde se trage și care nu e dispus să ne vândă trecutul pe un pumn de monezi. Avem o șansă să votăm un român adevărat, iar acel român e Ninel Peia.
Discussion about this post