Fregata „Hamburg”, care va avea la bord 250 de militari germani, ar urma să ajungă în largul Libiei la jumătatea lunii august, afirmă surse guvernamentale germane citate de agenţia DPA şi de publicaţia Frankfurter Allgemeine Zeitung.
Operaţiunea „Irini” a Uniunii Europene are rolul stabilizării Libiei prin aplicarea embargoului Naţiunilor Unite privind aprovizionarea cu armament şi a activităţilor de contrabandă cu petrol.
Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a acuzat Turcia, în urmă cu câteva luni, că a trimis mercenari şi nave militare în Libia. Potrivit presei internaţionale, Turcia a transferat în Libia mii de combatanţi insurgenţi sirieni, în condiţiile în care Administraţia Recep Tayyip Erdogan a anunţat că susţine Guvernul libian recunoscut de Naţiunile Unite în conflictul cu gruparea insurgentă Armata Naţională Libiană.
Rusia, Egiptul şi Emiratele Arabe Unite îl susţin pe liderul insurgent Khalifa Haftar, în timp ce Occidentul şi Turcia sunt de partea Guvernului de uniune naţională condus de Fayez al-Sarraj.
Istoria nu uită luptele declanșate de Italia și Germania în al doilea război mondial pentru ocuparea nordului Africii
După declanșarea războiului, Italia a atacat posesiunile engleze și franceze din Africa de est, eșuând lamentabil în tentativa de a le ocupa. În ciuda acestei înfrângeri, Mussolini a făcut planuri să cucerească Egiptul și să-și deschidă drum spre zonele bogate în petrol din Orientul Mijlociu. Pentru îndeplinirea acestor obiective, liderul italian a atacat pe 13 septembrie 1940 din Libia spre Egipt cu o forță de aproximativ 200.000 de oameni. (Libia era în acel moment colonie italiană). După o înaintare de numai 65 km pe teritoriul Egiptului, forțele italiene s-au postat pe linii defensive la Sidi Barrani.
Forțele britanice, întărite cu militari din Australia și India Britanică, aveau efective de doar 35.000 de oameni, dar se bucurau de o dotare superioară italienilor în tancuri, atât ca număr cât și din punct de vedere tehnic. Pe 8 decembrie, blindatele britanice au atacat în punctele slabe ale liniei defensive de la Sidi Barrani și au izolat și distrus pe rând unitățile italiene. Înfrângerea italiană a fost una de proporții, fiind pierduți pe câmpul de luptă aproximativ 38.000 de luptători, printre care și un general.
Italienii s-au retras în dezordine, preferând drumurile dinspre malul mării, evitând zonele deschide din deșert, unde tancurile britanice stăpâneau câmpurile de luptă. Generalul Archibald Wavell a făcut o mișcare îndrăzneață prin sud și a reușit să taie retragerea italienilor în apropiere de Beda Fomm, luând cam 130.000 de prizonieri.
Această înfrângere a fost o adevărată catastrofă pentru moralul italienilor, iar Mussolini a cerut ajutorul lui Hitler pentru a putea respinge atacul aliat care amenința să ocupe Tunisia, de unde era de așteptat un atac direct împotriva Italiei. Hitler a răspuns cererii aliatului său și i-a trimis pe generalul Erwin Rommel, (poreclit mai apoi „Vulpea deșertului” pentru faptele sale de arme din Africa), și Regimentul V Panzer, cel care, după primirea de întăriri, avea să devină cunoscut ca Afrika Korps. Atunci când generalul Rommel a sosit în Africa, el avea ordine clare să mențină liniile defensive pe care le găsea pe teren. În schimb, premierul britanic Winston Churchill, subestimând amenințarea germană, a retras trupe din Africa pentru a ajuta la apărarea insulei Creta, care era luată cu asalt de parașutiștii germani. Când Rommel a remarcat scăderea numărului de soldați britanici și lungimea foarte mare a liniilor lor de aprovizionare, a preluat inițiativa și a atacat, împingându-i pe englezi pe pozițiile inițiale de plecare de cu mai multe luni în urmă. (Vedeți și: Operațiunea Sonnenblume). În ciuda eforturilor făcute, Afrika Korps nu au reușit totuși să cucerească Tobrukul, pe care l-au asediat.
Britanicii au făcut mai multe tentative de eliberare a Tobrukului, (Operațiunea Brevity, Operațiunea Battleaxe), care nu numai că au eșuat, dar i-au oferit lui Rommel prilejul să contraatace și să recucerească toate teritoriile pe care le ocupaseră britanicii până atunci în ofensivele anterioare. După înfrângerile suferite de britanici, comandantul Archibald Wavell a fost înlocuit de generalul Claude Auchinleck, care a reorganizat din temelii Armata a XIII-a și, după ce a primit o serie de întăriri, s-a lansat în Operațiunea Cruciatul (18 noiembrie 1941), un contraatac împotriva germanilor din Afrika Korps, care se găseau la rândul lor în situația de a avea un front prea larg de acoperit și niște linii de aprovizionare mult prea întinse și vulnerabile. Acest contraatac a fost un succes, iar Rommel a fost obligat la rândul lui să se retragă pe pozițiile de plecare, de pe care atacase cu opt luni mai înainte. Germanii au fost aprovizionați, iar Rommel a organizat un nou atac, prin care a reușit să-i împingă pe britanici spre vest, dincolo de granița de est a Egiptului. Enervat de aceste lupte neîncetate, Churchill l-a înlocuit pe Auchinleck cu generalul Bernard Montgomery. Dându-și seama că germanii sunt din nou într-o situație defavorabilă datorită depărtării de bazele de aprovizionare, Montgomery a organizat atacuri prin care a contracarat toate încercările de înaintare a germanilor, a stabilizat frontul și s-a pregătit de contraofensivă. Rommel a remarcat că a ajuns într-o situație dificilă, de vreme ce tactica folosită până în acel moment, și anume a atacului din flanc nu mai putea fi folosită, aripa sudică a frontului său ajunsese în Depresiunea Kattara, unde înaintarea tancurilor nu mai era posibilă.
În cele din urmă, la sfârșitul lunii octombrie 1942, în a două bătălie de la El Alamein, britanicii, cu un sprijin masiv din partea unităților de tancuri și a escadrilelor de avioane, au reușit să neutralizeze tancurile germane rămase fără combustibil și i-au împins pe germani mult spre vest. După cucerirea portului Trípoli, britanicii au reușit să-i priveze pe germani din Afrika Korps de cea mai importantă sursă de aprovizionare.
Între timp, americanii au declanșat Operațiunea Torța, mii de soldații fiind debarcați în nord-vestul Africii. Aici, americanii au trebuit să facă față rezistenței îndârjite a soldaților francezi controlați de Regimul de la Vichy, care ocupau Algeria. După trei zile de lupte grele, comandantul francez François Darlan a capitulat, rămânâd însă la conducerea Algeriei, de această dată recunoscând autoritatea Forțelor Libere Franceze.
În timp ce americanii debarcau la nord-vest de Tunis, Rommel își pusese soldații pe poziții defensive, în spatele liniei fortificate Mareth, unde încerca să facă față britanicilor care atacau din Libia. În ciuda faptului că trebuia să facă față unei lupte pe două fronturi, Rommel a încercat să atace pozițiile și depozitele nord-americanilor. În bătălia de la Kasserine, germanii au eșuat în încercarea lor, când, în ciuda ordinelor date de Rommel, o divizie de tancuri nu îndeplinit misiunea încredințată. În momentul în care Hitler a hotărât să acorde întreg controlul trupelor din Tunisia generalului Rommel, era deja prea târziu[1].
Rommel a părăsit Tunisul îndreptându-se spre Germania, unde, în timpul unei întâlniri cu Hitler, a încercat să-l convingă să aprobe retragerea tuturor trupelor din nordul Africii. Montgomery a încercat pe 20 martie 1943 să străpungă Linia Mareth, dar a fost respins. În cele din urmă, pe 26 martie, britanicii au reușit să ocolească linia defensivă germană. După acest moment, trupele aliate au atacat neîncetat, încercând să-i încercuiască pe germani, care au capitulat până în cele din urmă pe 26 mai. Aproximativ 275.000 de soldați germani au fost făcuți prizonieri. Înfrângerea a fost atât de grea, încât s-au auzit voci care au comparat victoria Aliaților occidentali cu victoria sovietică de la Stalingrad de pe frontul de răsărit.
Discussion about this post