Senatorul Ninel Peia, deși se află peste Ocean, nu a uitat să transmită un gând despre Sâmbăta Morților:
„Moșii de Iarnă sau Sâmbăta Morților reprezintă o sărbătoare de frunte a creștinilor români înainte de a se intra în Postul Sfintelor Paști.
De Moșii de Iarnă, mama mea, bunica mea pregăteau piftii. Era practic ultima dată în iarnă când puteam mânca delicioasele piftii, seria deschizându-se de la Crăciun, Anul Nou și Bobotează.
Românii, din moși-strămoși au respectat datoria sacră a cinstirii strămoșilor.
Aici, pe pământ american am avut ocazia să văd cum americanii își cinstesc eroii.
La noi, tradiția asta a rămas doar la aceste tezaure umane vii care sunt bunicile, mamele, soțiile, fiicele noastre. Mă mândresc că am fost sădit în Pământul Sfânt al Patriei, al Neamului meu cel Românesc. Mă mândresc că am fost și sunt parte a unor tradiții pe care globaliștii și sorosiștii le-au vrut distruse.
Voi care mai aveți mame, bunici, mergeți în această zi și gustați din prinosul pe care aceste sfinte în haine cernite îl duc la Biserică apoi îl împart! Mai mult har e în bucăția de pâine plămădită în postava de lemn, coaptă pe jăraticul vetrei ori sub țestul ritual construit sau în cuptorul sobei decât în orice pe lumea asta. Trăiți clipa cinstirii bunilor și străbunilor ca să prindeți ziua nemuririi ca Neam!
Dar oare cum zicea George Coșbuc în Ex Ossibus Ultor – (Din morți va învia cel ce va să vină)” din 28 noiembrie 1896?
Rememorez aceste versuri dintr-o carte veche cu poeziile lui Coșbuc, primită drept premiu la finalul unui an școlar, acum multe zeci de ani:
„A fost un tânăr împărat –
De la mișei a smuls averea
Și-a smuls de la tirani puterea
Și mulți nebuni a spânzurat.
Dar patru inși vorbind în șoapte
L-au dus în giulgiuri învălit
Și-n codrul cel mai tăinuit
L-au îngropat târziu în noapte.
Cei tari au zis: „A fost mișel!
Ne-a prigonit prea multă vreme.“
Iar popii fulgerau blăsteme
În cei ce mai vorbeau de el.
Nici voie să-și cernească portul,
Nici drept să-l plângă n-au avut.
Și niciodată n-au știut
În ce pământ le doarme mortul.
Și nu vor ști! Căci groapa lui
În blăstemat pământ s-ascunde.
Nici soare-acolo nu pătrunde,
Nici plângerile nimănui.
Jurat-a iadul să-ngrădească
Cu nopți de veci acest mormânt;
Iar brazii tac, că nici un vânt
Nui clatină ca să vorbească.
Dar noaptea-n zare, uneori,
Când e furtună-n depărtare,
La margini de-orizont răsare
Un fulger alb, târziu spre zori,
Și-ntruna spre pădure arată
Și scapără spre ea mereu;
E, parc-arată Dumnezeu
Spre groapa cea de veci uitată.
Iar într-o noapte va lovi!
Și spintecată de lumină
Fugi-va noaptea cea haină,
Și brazii-n flăcări or vorbi.
Și-atunci, cu fulgerul tovarăș,
Ieși-va mortul împărat,
Și-n iadul lor, de-unde-au plecat,
S-or prăbuși tiranii iarăș.”
Discussion about this post