SĂNĂTATEA NORMALITĂŢII SAU NORMALITATEA SĂNĂTĂŢII
„Îmi amintesc începuturile vieţii mele de angajat într-o redacţie. Una militară, unde intrase dihonia bisericuţelor „disidente” care-l săpau pe şeful. Nu că n-ar fi meritat punerea la punct colectivă acel personaj dictatorial, dar, totuşi, în mediul ierarhic şi mai ales atunci când partidul (comunist) era în toate, nu se cuveneau acele bălăcăreli, lovituri sub centură, „lucrături anonime”. Eu eram mai neutru ca Elveţia în încleştările beligene mondiale, mai ales că abia mă integrasem, de pe o funcţie cazonă foarte mare la gradul meu încă mic (locotenent-major) şi bine remunerată (de om potrivit la locul ordonat în Comandamentul Trupelor de Securitate), pe acea mică funcţie de simbriaş al condeiului, ca redactor la hebdomadarul În slujba patriei, organ central de presă al MAI (adică omul potrivit la locul potrivit!).
Ei bine, atunci când veneau cei din staful consiliului politic să asigure adunările lunare de partid şi aduceau vorba despre climatul muncă şi atmosfera de lucru, subliniam în raport, dar mai ales în luările de cuvânt că avem de-a face cu sănătatea şi normalitatea în care ne desfăşuram activitatea, în spiritul şi potrivit învăţămintelor, recomandărilor, indicaţiilor bla, bla, bla, aşa încât politrucul coordonator (unde se adunau anonimele divulgatoare ale aspectelor neconforme cu disciplina de partid, viaţa de organizaţie şi democraţia militară, plus alte încălcări grave ale prerogativelor funcţiei ale redactorului-şef, ştiut fiind că săpătorul principal era chiar secretarul general de redacţie, care orchestra strategia sesizărilor anonime către politruci şi către ceişti) pleca bombănind şi zicând c-aşteaptă o nouă anonimă care să reliefeze contrarul spuselor din acel plen.
Şi eu am ajuns la un moment dat manager de publicaţie a aceluiaşi minister, chiar director al mensualului Pentru Patrie şi m-am confruntat cu aceleaşi probleme de climat şi atmosferă de lucru viciat nu de bisericuţe, ci de mănăstirele, generat şi condus chiar de angajaţii, promovaţii şi recompensaţii mei, mai ales doi, ca-n Mioriţa, un răgăţean şi un ardelean. La rigoare, când veneau politrucii să tranşeze aspectele, rezulta că totul e normal, că sănătatea colectivului e bună, că anonimele nu vin din interior şi aşa mai departe. Obişnuiţii consumului de usturoi şi specialişti ai spălatului pe dinţi!
Asemenea metode mârlăneşti de a proceda ale celor puşi la treabă, după învăţul plicticos şi acela, al întoarcerii de pe o parte pe alta a unei hârtii, între două chefuri derulate în timpul programului, existau peste tot, din pricina uscăturilor angajate nu pe criterii de competenţă, ci prin presiuni susnice sau pile de complezenţă, care stricând normalitatea valorilor în detrimentul învârtelilor, au sfârşit prin a deteriora şi normalitatea efectivă, a climatului de lucru.
Exemple de acest fel existau cu duiumul, fiindcă societatea socialistă multilateral dezvoltată era clădită pe minciună, nonvaloare, nepotism, frică, complicitate, generate de pilda procedurală a partidului unic.
Şi a venit decembrie cel purificator şi aspectele incriminate au devenit speranţă, libertate, democraţie. Ar fi trebuit să devină, fiindcă n-a fost aşa.
Pluripartidismul exploziv, schimbarea de orientare a influenţelor etranjere dinspre răsăritul (fost) sovietic către occidentul (viitor euro-atlantic), evoluţia emanaţilor şi baronilor locali, excengeul Măriilor cu alte pălării politice au instaurat o altă… normalitate. Cea a arătatului cu degetul către alţi vinovaţi (de obicei cei detronaţi de bătăliile electorale) şi coagularea de partide care mai de care mai „naţionale”, în fapt neo-liberale, neo-marxiste, neo-staliniste, neo-ţărăniste, globaliste, progresiste, şorosite care n-au ostenit în a vorbi de recuperarea României, europenizarea statului, normalitatea naţională, sănătatea politică, bunăstarea poporului. Minciuni remanente, rezistente ca nişte fructe otrăvitoare propuse de fermierii UE, de care nici viermii nu se ating, se transformă în sloganuri politice din care nu lipsesc termenii sine qua non-ului existenţial: educaţie (gestionat de la cea mai înaltă cotă a Bucureştilor, dealul Cotroceni!), normalitate (aşijderea!), lipsa penalilor în ierarhiile managementului (aşa zis) liberal (în fapt, o struţo-cămilă a zâzaniei, ai cărei componenţi trag ca racul, broasca şi ştiuca din fabula lui Alecu Donici). Urmăresc (inclusiv cu ochi politic, dar şi managerial de Stan Păţitul) organele vitale ale alianţei de guvernare, luptele intestine ce-mi amintesc de „normalitatea” cuţitului pe la spate din redacţiile unde am lucrat pe toate treptele ierarhice (şi unde, când am ajuns pe ultima şi cea mai jinduită, am fost lucrat de un echidistant militar cu ajutor politic ţărănesc dezinteresat), aspectul fiind un deja vu (inclusiv în PSD care şi-a eliminat de mai multe ori, cum zice poporul, boul care trage, şi-a distrus propriul guvern, a făcut posibilă declanşare dosariadei care continuă cu normalitate eficientă şi azi!) Urmăresc cu nădejde de camarad (fondator naţional) într-o coagulare naţională fără echivoc, cu dead line neechivoc, care pune în centrul de greutate majoritatea, exponenţii travaliului, pasionaţii iubirii de ţară, viitorul copiilor acestui popor, neamul românesc în ansamblul său cum sugerează chiar onomastica sa: Partidul Neamul Românesc, cu trimitere în istorie de unde ne-am ales un girant ca marele patriot Nicolae Iorga şi un port-drapel ca Mihai Eminescu, românul cel mai curat şi militant pentru binele naţiei.
Poate că în fine, dincolo de valurile (unele evident că sunt făcute în paharul cu apă) unor pandemii mai mult sau mai puţin spăimoase, mai puţin naturală şi mai mult provocată, şi dincolo de bătăliile „normaliştilor” orchestraţi prezidenţial poporul manipulat, ignorat, jignit, minţit se va dumiri şi va recurge la mintea cea de pe urmă în opţiunea pentru binele lui real, pentru sănătatea şi cumpătarea, munca şi răsplata, solidaritatea şi demnitatea sa de făurari de istorie milenară pe plaiul românesc. Eu sper din toată inima să vina clipa aia când, vorba lui Marin Preda, să ni se facă la toţi ziua în cap. Şi cred cu tot dinadinsul că se poate. Sus cu Patria! Vivat, floreat, crescat, Neamul Românesc, cel iubitor de glie, de vocaţie şi valoare europene. (23.08.2021)
P.S. Am ticluit acest eseu, iar în auz parcă se derulau ritmurile marşului alămurilor fanfarei, iar pe şira spinării simt rostogolul apei sărate a pârâului efortului, din zilele canicularului gustar, al militarului (promoţie 23 august 1972) ce eram aliniat, an de an, în blocul de paradă, zvelt, cu cizme şi centură, trecând în pas de defilare, cu onorul spre dreapta, prin faţa tribunei oficiale, la Ziua Naţională a României din fiecare final de vară, când am sărbătorit evenimente botezate succesiv, când Eliberarea de sub jugul fascist (de către poporul sovietic, primit de fapt cu flori, ca să ne primească, la rându-i, în lagărul socialist!), când Insurecţia armată (cu sâmbure de adevăr) când, ultima dată, Revoluţia de eliberare naţională şi socială anti-fascistă şi anti-imperialistă armată din 23 August 1944 (o bolmojeală pe care, eventual, Mihai I şi Ceauşescu, o înţelegeau), ia noi o marcam plenar, ca şi-n august 1989 când mii de oameni au ovaţionat strigându-şi mândria, ca, patru luni după aceea, cu complicitatea militarilor trădători, cu aportul maselor revoltate şi prin manipulările puse la cale de agenturile străine, ovaţionaţii să fie daţi morţii dezonorante şi anticreştine, în ziua de Crăciun a anului, când, şi la noi, s-a născut, în libertate, democraţia. Sau cel puţin aşa am crezut!”
General (r) Prof. Univ. Dr. Nicolae Rotaru
Vicepresedinte Partidul Neamul Romanesc
Discussion about this post