Condiția artistului, a actorului sau a muzicianului în actuala societate postmodernistă

Această creație se dorește a fi o mărturisire cât se poate de sinceră și totodată directă. Este cu mult mai mult decât o simplă reflecție sau un moment analitic personal.

Fiind angrenat întru câtva în anumite domenii din ceea ce denumim generic viață socială, nu mi-a fost deloc greu să remarc și să adun informații pe care le sintetizez aici, pentru fiecare dintre dumneavoastră.Recunosc deschis că există riscul ca pe final, toate aceste eforturi să nu fie apreciate la justa lor valoare sau să fie considerate asemenea unei insolențe la adresa unora ce se cred infailibili și… „stăpâni absoluți.” 

Dar, chiar dacă nu veți agrea întru totul sau chiar veți respinge toate cele prezentate mai jos, vă recomand să parcurgeți până la final acest text, înainte de a vă face o părere, a verbaliza unul sau mai multe comentarii sau chiar de a da… vreun verdict.

Vă garantez că va merita efortul de a-l înțelege și de a-l decripta și la final veți avea o cu totul altă perspectivă asupra subiectului… 

„A fi artist” înseamnă a avea o vocație, date speciale cât și o cultură peste medie, dublate de o capacitate uriașă de efort.Nu degeaba se tot vorbește că misiunea artistului este aceea de a oferi tuturor stări de feerie, de grație.Este într – adevăr unul dintre cele mai elaborate și înalte standarde, acela de a călători într – un univers ușor indescriptibil, de a pendula dintr-o sensibilitate în alta, dintr-o vulnerabilitate în alta, de a se transpune în creația propriu-zisă, pe scenă, în sala de spectacole sau într – un mediu neconvențional. Iar, pe lângă toate aceste aspecte, se adaugă un veritabil cantonament demn de luptă, pe frontul multelor sacrificii și ore, care îi transformă atât pe ei cât și pe cei dornici să cunoască tainele domeniului artistic, indiferent de manifestarea ei propriu-zisă.

Indiferent de ramura artistică, darul de a se perfecționa și de a urca pe treptele desăvârșirii îl au foarte puțini oameni în zilele noastre, de aceea sfera artistică devine un subiect bagatelizat și pe nedrept comentat de către mulțimea care nu poate deloc înțelege vastitatea acestui domeniu.

Artiștii, actorii, muzicienii și designerii în parteneriat cu cercetarea lor oferă lumii plus valoare, inovație. Lucrările lor sunt de fapt prototipuri care pot fi preluate mai departe de industrie. Ca urmare, ceea ce oferă, ceea ce prezintă și vinde artistul, nu mai este obiectul de artă ci ideea sau conceptul.Arta nu mai are nevoie de materializare, pentru că prin multiplicare își pierde unicitatea. Unică rămâne în schimb ideea artistului și documentația pe care el o realizează pentru execuția lui,la cel mai înalt nivel.

Am remarcat cu o doză de pesimism și chiar tristețe că pretutindeni, dacă nu ești considerat sau apreciat ca artist, actor, muzician etc, dacă nu ai fost fotografiat de cineva din presă sau nu ai cumpărat acest privilegiu, nu se poate spune mai nimic despre tine o bună perioadă de timp.

În dese cazuri, demonstrat statistic, actorul, artistul, muzicianul (după caz) mimează rolul unui zeu, mai bine spus nu face niciodată nimic în ochii multor atoatecunoscători, fiind surprins mereu în repaus, nefiind în stare să aibă parte de promovare sau de agenți de Public Relations (PR) care să-l poată recomanda și astfel să posede notorietatea, vizibilitate etc

Există un tip de eufemism inspirat de mondenitate care explică această situație, această inedită postură, în sensul că se presupune că artistul, actorul este „în orașul ideal”. Din acest punct, vă invit la un exercițiu folositor de imaginație. 

Așa cum vă invit să vă proiectați, imaginea acestui cadru este una firească al unui oraș ideal, acel oraș al artiștilor, al actorilor, al muzicienilor, acolo unde totul este înveșmântat în straie de sărbătoare și unde toți sunt cuprinși de acel sentiment de dragoste, de colegialitate, de prietenie și de respect. De altfel, câtă vreme pe scenă totul se desfășoară conform unui plan bine stabilit, se pune accentul și pe muncă, un „dar” cu adevărat generos dar și foarte solicitant.

Bineînțeles, așa cum poate deja intuiți, toată această metamorfozare se bazează pe dialogul dintre „cel/cei care oferă” și „cel/cei care apreciază.” În tot acest timp, nimeni și nimic nu trebuie să perturbe actul artistic, iar orice fel de schimbare ar surprinde în cel mai înalt grad pe beneficiarii actului artistic-publicul.

Cu alte cuvinte, auditoriul trebuie să fie tulburat atunci când poate descoperi imaginea agățată sau proiectată de reflector, oriunde pe scenă, ca un sfinx la intrarea într-un fel de sanctuar, o imagine cu trimiteri olimpiene a actorului, a artistului care se leapădă de omul obișnuit și se jertfește prin timp, calitate și profesionalism. Aceasta acțiune de înlăturare de frici, de angoase și complexe este o condiție primordială, sine qva non, aproape de noțiunea de a se purta omenește.Fără îndoială, sacrificiul,  ideea artistului de a se oferi publicului, de a se jertfi are valențe și trimiteri aproape hristice , idealul regăsindu-se astfel în cele din urmă în illo tempore. De altfel, ideea sacrificiului este mult contestată de către atei iar existența e redusă la materie, uitând că după această vremelnică viață va predomina esența calităților și a virtuților fiecăruia.

Astăzi în epoca postmodernă caracterizată de accelerarea unei anumite stări de.. nebunie aseptică, una instituționalizată, ne este facil să înțelegem statutul sacru și influența deținute de ieșirea din minți în lumea antică, medievală sau chiar renascentistă. Așa cum sacrul reunea categorii diverse din care făceau parte și crima, sacrificiul etc chiar sfințenia, nebunia înspăimântă și fascinează totodată, prefigurând acea taină, „întunecata necesitate a lumii”, acel „adevăr inaccesibil” despre care a problematizat filosoful și istoricul francez din secolul al XX-lea Michel Foucault. Artistul, actorul, muzicianul etc își ia astfel o revanșă față de toți, față de conducători, față de publicul larg și chiar față de sine însuși. Mai precis, este silit, de funcția sa aproape sacerdotală de a-L sluji pe Dumnezeu prin capacitatea sa intrinsec, aceea de a oferi din prea-plinul științei și al disponibilității sale sufletești acele momente unice, acele stări de grație despre care am făcut referire.

Acum, terminând acest exercițiu de imaginație, vă invit ca să observăm împreună anumite aspecte în care artistul, actorul, muzicianul etc este pus să joace diferite roluri, să întruchipeze până și bătrânețea și urâțenia, adică chiar deposedarea de sine însuși. În acele momente, este ajutat să găsească mijloace, resurse și chiar o înfățișare ideală, curățată (ca la orice spălătorie de lux) de tot cumulul de impurități ale acestei profesii deosebit de stresante. 

Odată terminat și acest capitol, trecerea de pe „scenă” în „orașul ideal” reprezintă o provocare, deoarece actorul, artistul sui generis nu are deloc posibilitatea de a părăsi într-un fel sau altul „visul” pentru… „realitate”.Dimpotrivă, se prezintă pe scenă așa cum este, tânăr sau matur, bine făcut sau osos, carnal sau cu pielea groasă sub multe farduri și măști care sunt apanajul rolurilor sau programelor artistice îndelung exersate, studiate.

 Numai că în societate, prin orice oraș (diferit de „orașul ideal”) , el se prezintă asa cum este în realitate, supt, neted, cu chipul lustruit de virtute sau vicii, aerisit de către lumina plăcută din studiourile sau sălile de concerte unde a performat și totodată cu garderoba și posibilitățile financiare ale oamenilor comuni. Pe scenă, poate fi uneori bătrân, sau măcar arată o anumită vârstă. Tragedia nu constă în atingerea vârstei deoarece “în orașul ideal”, se pune preț atât pe prestația sa cât mai ales pe calitățile sufletești, virtuțile lucrate, exersate în scurta sau mai lunga activitate creatoare de pe pământ.

Dar, în spațiul public, spre deliciul și curiozitatea fanilor, fanelor el trebuie să pară … tânăr, înfipt pentru totdeauna pe piscul frumuseții și dornic să cocheteze cu fel de fel de subiecte de can-can, mereu ilustrate mai mult sau mai puțin fidel în presa dornică de subiecte cu iz de senzațional. 

  Pe scenă, artistul, actorul, muzicianul etc este trădat de materialitatea unui glas prea puternic, ca mușchi foarte bine lucrați de la picioarele unei dansatoare cu experiență, iar prin oraș se înconjoară de… o tăcere ideală, aducându-i un aer misterios, plin de taină, atribuit unei frumuseți care nu are posibilitatea de a se exprima, de a socializa. 

În sfârșit, același artist, actor, muzician etc pe scenă, e mai mereu angajat cu forță în gesturi puternice sau chiar care sfidează sfera mundanului, oricum, una destul de ineficace.Iar toate acestea sunt în opoziție cu aspectul său din oraș, unde trebuie neapărat redus la un chip epurat de orice mișcare.

    Pe deasupra, acest chip pur devine cu totul nefolositor – adică un lux – din pricina unghiului aberant al vederii, ca și cum aparatele de ultimă generație având privilegiul să capteze această frumusețe nepământeană, trebuiau să se plaseze în zonele cele mai improbabile ale acestui spațiu. Iar totul se prezintă ca și cum acest chip, care se mișcă între pardoseala scenei și cerul pe deplin surâzător al „orașului ideal „, nu poate fi prins decât pe furiș, scos o clipă din atemporalitate, apoi lăsat cu respect să-și urmeze cursa solitară. 

De aceea, atunci când este aplecat ritualic, aproape matern spre pământul pe care calcă și se îndepărtează aspirând spre „orașul ideal”, expresia sa capătă o multitudine de nuanțe. De altfel și atunci când e ridicat cu expresie quasi extatică, fața artistului, a actorului, a muzicianului pare că ajunge la lăcașul ei de bază, cel Ceresc într-o înălțare fără grabă și fără efort, spre deosebire de spectatorii lui care, aparțin cumva unei altei clase, nefiind apți pentru mișcare decât cu picioarele (nu cu fața, inima sau sufletul).

Nu există o mai mare decepție pentru majoritatea artiștilor, când, după prestația lor de pe scenă trebuie să se întoarcă , mergând pe jos spre reședința, locuința sau apartamentul său, de cele mai multe ori destul de modest. Mai mult ca sigur că acțiunea de a merge este, din punct de vedere mitologic, gestul cel mai comun, deci cel mai uman. Nu trebuie niciodată uitat faptul că orice vis, orice imagine ideală, orice promovare socială suprimă mai întâi picioarele, si o face fie cu ajutorul portretului, fie cu cel al automobilului (în cel mai fericit caz).

    Acum, vreau să ne îndreptăm atenția și spre reprezentantele Evei din acest domeniu atât de instabil și perisabil al activității umane. Fără să dau dovadă de impolitețe, actrițele, artistele sunt mai mereu reduse la un chip, la umeri, la păr, dând astfel dovada de virtuoasa irealitate a sexului lor – fiind, în oraș, în mod limpede îngeri, după ce, pe scenă, au fost iubite, mame sau… amante. 

Cât despre bărbați, cu excepția junilor primi despre care se admite că aparțin mai curând genului angelic, de vreme ce chipul lor rămâne ca și cel al femeilor, în poziție de nevinovăție, bărbații își afișează virilitatea prin orice atribut citadin, o pipă, un câine, o pereche de ochelari, un birou de care-și sprijină cotul etc Toate aceste obiecte banale, dar necesare exprimării masculinității, sunt etalate cu acea îndrăzneală îngăduită doar lor, și cu ajutorul căreia actorul se poate manifesta excentric, aidoma zeilor și regilor când sunt cu chef. Cu alte cuvinte, actorii, artiștii muzicienii etc – atunci când nu se tem să fie oameni ca oricare, cu plăcerile lor (pipa), cu adresarea de sentimente față de necuvântătoare (câine), cu anumite infirmități(ochelarii) și chiar și cu domiciliul lor terestru (căminul) devin banali, neavând niciun punct de atracție.

  Fie că apare ca o accesare directă a afectului pur, a voinței de viață, iconografia artiștilor, a actorilor, a muzicienilor etc surprinde și suprimă concomitent materialitatea acestora și continuă cu alte scene, de vreme ce nimic nu funcționează în acel oraș inert, deloc ideal.Există și un revers al medaliei, în sensul că actorul, artistul, muzicianul, mai mereu scăpați de învelișul prea încarnat al meseriei, își recapătă esența ritualică de eroi, de arhetipe umane, situate la limita normelor fizile ale celorlalți oameni. Aici, chipul lor este un obiect cu adevărat desprins din literatura romantică a genului.

De exemplu, nu ați rămas niciodată plăcut impresionați atunci când ați frunzărit o revistă glossy sau de can-can și ați remarcat (fără să citiți articolul în prealabil) de neclintirea, substanța acestor vedete care parcă anulează adevărul cotidian și tulbură, desfată ochiul critic al fiecăruia dintre dumneavoastră?

 Iar aici, nu intru mai mult în reacțiile și sentimentele dumneavoastră, deoarece, în cele din urmă, niciun fel de fotografie nu posedă acel dar de a vă liniști sau de a vă ameliora starea dumneavoastră psihică, din moment ce tot dumneavoastră frecventați destul de rar viața artistică sau dețineți adevăruri fragmentate vis a vis de orice fel de oameni înzestrați cu acest haruri cu adevărat superioare… 

Dintr-un soi de scrupulozitate, tot dumneavoastră vă proiectați acel tip de iluzie proprie acestei „epoci a vitezei” și a clasei sociale prea slabe de a relaționa sau chiar de a reacționa cu imaginea trunchiată oferită de o parte a mass-mediei specializate în a devoala anumite amănunte despre viața plină de evenimente (pozitive sau mai puțin fericite) ale acestor artiști.

Nu ar trebui deloc să căutați senzaționalul si nici să vă plictisească o relatare pe deplin subiectivă a mass-mediei care nu se ascunde și declară frecvent că aceste chipuri reale sunt chiar cele care se întâlnesc pretutindeni prin oraș, ajungând astfel la convingerea „raționalistă” conform căreia în spatele oricărui actor poate fi orice fel de banalitate.

Dar, vă atrag respectuos atenția atunci când presa apasă serios acel buton imaginar în care oricine trebuie cu adevărat expus iar într-un anumit moment poate înălța și scoate din oricine un model.Sau, contrariul, numai și numai, cu scopul de a distra publicul care se autointitulează rasat, burghez, însă în realitate este pe deplin blazat și trăiește perpetuu într-o minciună pe deplin satisfăcătoare. 

    Drept care, fotografia este pentru orice fel de tânăr artist, actor sau muzician un fel de rit inițiatic sau o diplomă de măiestrie, o adevărată dovadă a identității lui profesionale. De aici se explică și de ce o altă problematică se poate avansa, astfel că, fără sprijinul sau publicitatea negativă generată de către mulțime în presă, nimic nu este vandabil.

Pe final aș dori ca fiecare dintre dumneavoastră să vă găsiți răspunsurile potrivite la toate aceste întrebări.

Oare este într-adevăr cineva auroleat și consacrat atâta vreme cât n-a ajuns sub patronajul altor instituții sau grupuri mai mult decât dubioase și oculte?

Oare sfera de influență a acestora este atât de atrăgătoare, încât îl pot convinge pe artist, pe actor și pe muzician să renunțe la demnitate și la speranța de a ajunge cândva în „orașul ideal”, în schimbul promovării sale și a recompensele, a privilegiilor imediate? 

Poate că ar fi mai înțelept și ar fi cazul să evităm contactul cu idealurile si aerul acestor organizații, în care caracterul lor “protector” și  “inteligent” e mai degrabă mercantil decât sensibil, dar unul pe deplin răutăcios. Nu mai reprezintă niciun fel de secret, din moment ce aceste „cluburi filantropice” se ghidează după principiile și sloganurile omenești potrivite cu ceea ce are de gând forța întunecată să instaureze și să mențină omenirea din cele mai vechi timpuri, pe acest pământ pe deplin atins și viciat de patimi…

Nu trebuie deloc uitat faptul că viața este actul solemn prin care întreaga societate nu mai acceptă să desprindă viața reală de cea imaginată și promovată malițios de către organizațiile de care am făcut referire.Oricum, fapt dovedit este acela că miciun fel de celebritate nu rezistă la infinit, iar legile fizice nu mai pot asigura un trai decent sau siguranța zilei de mâine, atunci cand artistul, actorul, muzicianul nu face parte din societățile secrete, din cluburile de binefacere sau sponsorii și susținătorii acestora, despre care am tot amintit. 

Artistul, actorul, muzicianul este cumva prizonierul propriei sale iluzii, a unei imagini pe care publicul o știe la nivel superficial prin prisma interacțiunii sporadice cu un rol jucat, cu un spectacol în care primește o personalizare, un chip în dar.De altminteri, toate repetițiile intense sunt practicile transformate firesc sau chiar brutal refuzate de către publicul lipsit de cultură și educație, unul care s-a perpetuat din nefericire cu o viteză uimitoare și care lasă acel feedback inalterabil pe care speculanții din aceste „cluburi de într-ajutorare” sunt în stare să-l ridice la nivel de absolut. Această stare înrăutățită și deformată a lucrurilor creează povești pline de seducție, cu urme pline de orgolii și meschinării, neavând nicidecum vreo forță intelectuală care ar trebui să însoțească arta sau frumusețea artistului, a actorului sau a muzicianului. Iată de ce munca actorului, a artistului, a muzicianului depinde iremediabil de publicitate sau de apartenența la o organizație secretă, ocultă.

Pe deplin conștienți, am ajuns astfel la un fel de concluzie în care transpare imaginea cu adevarat tristă a artistului din zilele noastre. De pildă, opoziția dintre ceea ce reprezintă artistul și… imaginea lui în cercurile sociale, reliefate ceva mai sus lasă întotdeauna posibilitatea artistului, a actorului, a muzicianului de a-și proiecta propriul lui chip, cu mențiunea că totul este în afara rolului sau a prezentării critice sau laudative oferite de către publicul larg.

De asemenea, cei care fac parte din “cluburile exclusiviste” îl condiționează pe artist si astfel îl închid, fără niciun fel de regret, cu umilință exemplară, în funcția lui socială, aceea de a îi „reprezenta” și de a se folosi de fărâma de dar și umanitate pe care o mai are acest nefericit artist, care a avut ghinionul de a colabora cu acești „noi mecena”…

 Pentru un astfel de scenariu care se repetă cu obstinație, a sosit astfel timpul sa lepădăm orice fel de măști și astfel să alungăm mitul atât de alienat ca cel al vietii pline de realizări de pe chipurile artiștilor, actorilor, muzicienilor etc

Să nu vă mire faptul că hotărârea aceasta destul de drastică nu ar avea niciun efect. Repet, chiar dacă am avea idei revoluționare, talentul și măiestria artistică nu se rezumă la aplauze, autografe sau poze din interviuri admirate ci strict la a participa direct, chiar afectiv, la a cumpara un banal bilet pentru a nu mai intra pe invitații sau “rezervări programate”.

Și, să ne aducem aminte cum anume a fost eliminat din viața publică genialul Wolfgang Amadeus Mozart, inițiat la data de 14 decembrie 1784.Acesta a fost însă pedepsit exemplar, pentru că a dezvăluit secrete francmasonice în opera sa „Flautul fermecat.” Această operă alegorică a avut premiera la Viena pe data de 30 septembrie 1791, cu Mozart la pupitrul orchestrei, constituind un mare succes de public, dar și de critică. Interesant este aspectul consemnat de unii biografi ai acestui genial compozitor care au subliniat faptul că, deși unii dintre confrații francmasoni ai lui W. A.Mozart  au fost surprinsi de simbolistica din opera Flautul fermecat.

De exemplu, compozitorul și libretistul lui Mozart, Emmanuel Schikaneder, a folosit acest prilej de a schimba simbolurile folosite și petsiflate în operă, pentru a propaga idealurile de curaj, dragoste și fraternitate a societății secrete în rândurile unui public mai larg.

Flautul fermecat este opera remarcată pentru elementele sale masonice proeminente, deși unii cercetători susțin că influența masonică ar fi „exagerată.” Schikaneder și Mozart au fost francmasoni, la fel ca Ignaz Alberti , gravor și tipar al primului libret. Opera este, de asemenea, influențată de filosofia iluminismului și poate fi privită ca susținând absolutismul acestui curent. „Regina nopții” este văzută de unii ca reprezentând o formă periculoasă de obscurantism , de alții ca o reprezentare a  împărătesei romano-catolice Maria Tereza, figura politică a vremii care a interzis francmasoneria din Austria. Alți cercetători consideră însăși Biserica Romano-Catolică, cea care ar fi luptat puternic împotriva propagării ideologiei masonice. De asemenea, literatura abordează în mod repetat faptul că tema centrală a operei nu este doar „dragostea”, ci și aceea de a deveni o persoană mai bună prin depășirea încercărilor (similar cu opera Parsifal a compozitorului german Richard Wagner din epoca romantică)

Și să nu uităm și alt aspect. Între premiera operei Flautului fermecat și izbucnirea bolii fatale care i-a curmat viața lui Wolfgang Amadeus Mozart au trecut două luni.

Ironia și batjocura continuă să fie coordonatele acestui caz, din moment ce, la câteva zile dupa moartea lui Mozart, marele maestru Ignatius von Born al lojii „Adevărata Armonie” din care acesta facea parte i-a adus un omagiu numindu-l „cel mai iubit și valoros” dintre membrii săi si s-a referit la trecerea sa ca la „o pierdere ireparabilă”.

Sursa foto : https //google.com

Acest material a fost realizat de către Daniel Mihai redactor al BPNews. Toate drepturile rezervate!