Încă din timpurile străvechi, teritoriul existenței noastre milenare a fost ciopârțit provincial, prădat sistematic în câteva zone, ocupat parțial sau în totalitate pentru o perioada de timp, integrat sistemic politico-militar în forme regionale asociative de apărare, cuprins în spațiile reformatoare ale comunismului, de către imperiile vremurilor, vecinii hrăpăreți și integratori ideologici, actorii politico-militari de conjunctură beligerantă, cu efecte suportate greu de locuitorii țării aflați în calea invaziilor și supuși privațiunilor, dar nimeni, niciodată nu a reușit să „disloce Neamul Românesc” din arealul carpato-danubiano-pontic extins.
Din 2007, România face parte din UE, o uniune politico-economică de state membre, declarativ naționale și suverane, cu o piață unică internă bazată pe un sistem standardizat de legi, cu politici care vizează (dar nu și gatantează) asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor într-un spațiu delimitat, care utilizează moneda euro.
UE își asigură funcționalitatea pe baza principiilor statului de drept?, ceea ce face ca politicile și acțiunile proprii să fie justificate și întemeiate pe tratate, la care și România a convenit, de multe ori, prea voluntar și aparent democratic. România a devenit membru UE după ce a îndeplinit forțat criteriile de la Copenhaga, evaluarea îndeplinirii lor a fost în responsabilitatea Consiliului European.
Motto-ul UE este „unită în diversitate”, care înglobează conținutul valorilor europene: respectarea demnității umane; libertatea; democrația; egalitatea; statul de drept; respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităților (atenție!). Acestea configurând tipul de societate în care trăim (așa cum trăim) astăzi, diversitatea pierzându-se într-o unitate impusă.
Am fost cu toții entuziasmați de posibilitatea de modernizare și dezvoltare deschisă prin aderarea și integrarea României în UE. Pentru ca ulterior să constatăm în timp, fără ieșire, că lucrurile nu sunt și nu stau chiar așa.
Am aflat din „culisele structurilor europene”, desigur, ulterior, că există o „linie de demarcație roșie” în gândirea și practica occidentală mai veche, care a fost preluată și în mentalitățile UE, referitoare la aprecierea că statele din Europa de Est și de Sud-Est sunt inferioare, acestea formând un spațiu al paradoxurilor și neputințelor, al excentricității și sărăciei, ușor de luat în stăpânire și apoi transformate în colonii unionale și ale statelor dezvoltate.
Mai mult chiar, statele membre rămân doar aparent libere, naționale și independente, deoarece au fost „obligate pentru a decide să pună/transfere la comun” o parte însemnată din suveranitatea lor. Astfel, în domenii de interes major și probleme conjuncturale, acestea nu mai au un „cuvând propriu de spus”, fiind angajate forțat în chestiuni internaționale și europene, care au prejudiciat poziția și politica statelor. Ca exemplu, a se vedea sprijinul major acordat Ucrainei în confruntarea militară cu Federația Rusă, unde statelor li s-a impus o contribuție substanțială, de durată și greu de suportat. Chestiunea a continuat cu „recomandarea înlesnirii exportului și tranzitării cerealelor ucrainiene” în spațiul UE.
În managementul strategic al României, de ceva vreme, conceptul de suveranitate nu mai poate fi înțeles ca independența statului față de alte state și mai ales în interiorul UE, nici ca supremație a puterii de stat în interiorul țării și independență față de puterea altor state. Altfel spus, factorul politic al puterii din România nu-și mai exercită pe deplin autoritatea pe plan legislativ, executiv și judecătoresc, pe propriul teritoriu național și asupra cetățenilor români.
Un alt aspect, care crează nemulțumirea noastră românească, este acela că statele membre, după aderare, își păstrează numai declarativ calitatea de subiect de drept pe scena juridică internațională, exercitându-și limitat și îngrădit atributele, deoarece, în mod greșit și irațional, prea multe prerogative au fost delegate UE sau au devenit incompatibile cu poziția noastră în cadrul acesteia. Cu toate că în conținutul Tratatului de la Lisabona este prevăzută garantarea principiului egalității statelor membre. Cazul Bâstroe, cu tăcerea impusă, ne ajută să înțelegem problema mai bine.
Acum suveranitatea României, în actualul context regional, ca atribut interdependent de existență a statului, este mai mult necesară, dar trebuie cu tristețe să recunoaștem limitarea, uneori preș drastică a prerogativelor acesteia, datorată ușurinței, rapidității și nepriceperii(sau alte cauze?) în asumarea angajamentelor luate de stat, prin aderarea fără prea multă rațiune și discernământ la tratate și ratificarea cu ușurință și superficialitate a acestora, abuzandu-se cu o mândrie nejustificată de calitatea de membru al UE, tratate pe care le-am și integrat cu puțină responsabilitate în dreptul intern. Se constată, ca urmare, și mai puțin respect față de identitatea naționala, față de instituțiile de conducere ale statului român, cât și față de prevederile constituționale, atât pe plan regional cât și local.
UE acționeaza acum pe plan extern cu „o prea mare competență exclusivă” în anumite domenii sugerate sau determinate „din afară”, participarea activă a statelor făcându-se selectiv, în funcție de stadiul lor de dezvoltare și de o aderare la o filozofie europeană, mai mult ori mai puțin tradițională.
De aceea, și la noi, se conștientizează tot mai mult ideea că aderarea la UE a devenit mai mult o ingerință în suveranitatea statului, decât ca beneficiu pe planul dezvoltării economico-politico-sociale.
Cetățenii României, printre care și personalități de marca în domeniile vieții politio-societale și sociale, numai murmură (deocamdată), că liderii de la Bruxelles (mai ales cei nealeși) dau dovadă de rea credință și voință politică limitată, afirmă multă taină și mister pe fond de incompetență decizională și mai ales încalcă cu premeditate spiritul de cooperare, care stă la fundamentul construcției și funcționalității UE. Apropo, d-na Ursula von der Leyen a fost numită (de cine?) în funcția de președinte al Comisiei Europene, în vara anului 2019, în urma unor negocieri netransparente (între cine?).
Avem tot mai mult convingerea că asistăm în ultimii ani la evenimente, acțiuni și activități politice la nivelul conducerii UE, a căror elaborare, organizare și desfășurare ne conduc să înțelegem că totul face parte dintr-un vast plan de acțiune îndreptat cu premeditare împotriva intereselor naționale ale României.
Așa se face că am identificat și percepem frecvent, că în mai toate demersurile politice ale UE este cuprinsă și o componentă anti-românească, și ca atare le considerăm ca ilegale și trecute prea ușor cu vederea de puterea constituțională de la noi, cu care ne-am obișnuit. Dar afirmăm că este posibil să ne săturăm de toate acestea și să nu mai fim dispuși să acceptăm „sine die„ multitudinea de imixtiuni, unele chiar grosolane, în viața societății românești.
Putem exemplifica cu suficiente cazuri de inechități, care au fost impuse și suportate de România, cu precizarea „impuse numai României”, dintre toate țările partenere, ultima inechitate stânjenitoare în cadrul UE, fiind neacceptarea noastră în Spațiul Schengen. Multe rele se datorează șantajului unor state și a Comisiei UE, pentru a obține anumite previlegii cu totul nejustificate pentru accesul la resurse sau pentru administrarea unor obiective strategice, toate în măsură să revolte opinia publică românească și să dea „apă la moară” euro-sceptismului în ascensiune în aproape toate țările membre.
De când este în UE, România a devenit o pradă ușoară pentru oamenii de afaceri străini, unii „adevărați rechini” internaționali, care acționează cu numeroase „lovituri economice” pe teritoriul țării, având susținerea unor înalți funcționari din instituțiile internaționale, inclusiv ale UE, încurajați și sprijiniți de funcționari români, sus-puși și corupți.
Nu așa ne-am imaginat că va fi! și nu asta ni s-a promis când am intrat în UE!?. Acum, mai mult ca oricând, statele membre, unele în tandem unional, altele cu multe și diferite păreri sunt preocupate de viitor. Cea mai deosebită, prin dorința de a se realiza cât mai repede, este crearea Statelor Unite ale Europei, o lucrare geopolitică și geoeconomica nouă, dar în continuarea celei existente, cu mai multe repercusiuni negative asupra țărilor continentului și populațiilor acestora:
-pierderi mai mari de suveranitate din partea statelor membre, prin renunțarea la dreptul de veto al unei țări membre, astfel dispare orice posibilitate de împotrivire, adică „crede și nu cerceta”;
-democrația moare „încet și sigur”, se va manifesta „de sus în jos și de jos mai în jos”, posibilitatea de intervenție a cetățeanului în procesele decizionale se reduce la zero, lăsând loc unei atitudini de „imperiu totalitar” cu intervenții în forță pe piețe, reguli absurde pentru consum, prețuri fixate administrativ, toate în contextul unei totale dispariții a transparenței decizionale;
-devenim „figuranți într-un teatru absurd”, cu deviza „ce vrem, astea primim”, datorită lipsei a o cât de mică împotrivire organizată a factorului politic național și populației.
Cu asemenea caracteristici, structura dorită pentru o „Nouă Europa” va fi una haotică și extrem de vulnerabilă. Libertatea va fi împărțită subiectiv, unele ţări vor fi lăsate libere, sau mai libere, altele, precum România, vor fi nevoite să suporte cu forţa un „jug străin transatlantic”, iar NATO se va internaționaliza. Se pune, în felul acesta, pe bună dreptate în discuție cât timp Europa, în Lumea viitoare, va mai avea vreo „importanţă strategică”? Să reflectăm profund asupra problemei, fiind necesar să găsim o altă soluție?!
Altă soluție propunem să fie o Europă a Statelor Naționale și Suverane, în felul acesta redând întregului continent (federativ integrat) valoarea strategică din istorie, devenind îndreptățit un actor important în globalizarea multipolară.
Fiind preocupați de viitorul țării și al Europei, suveranitatea de stat reprezintă pentru România punctul de plecare în abordarea oricărei probleme de drept international, nefiind numai o opțiune, ci „se identifica cu destinul statului și națiunii române”. Această problema trebuie să preocupe cu responsabilitate toți factorii de decizie de la „cârma țării” ( guvernanți și oameni politici), astfel încât decizii ce se vor lua să fie într-o deplină cunoștință de cauza pentru destinele României și numai în mod favorabil, nu discutabile că până acum.
În relația suveranitate – integrare, în viitorul spațiu europoean, este mai înțelept să facem (pre)viziuni riguroase, cu multă obiectivitate despre fenomenul respectiv. Devine de neconceput și de neimaginat să se impună trecerea fie si partială a atributelor de suveranitate la o structura suprastatală europeană.
Trebuie găsit un punct de echilibru între cei doi factori, adică statele membre într-o viitoare Europa Unită să îşi păstreze suveranitatea, fiind mereu subiecte de drept internaţional, chiar dacă posibilitatea și capacitatea lor juridică şi de a acţiona la nivel internaţional pot deveni mai restrânse. Aceste state dobândesc astfel un statut special, forma lor integratoare rămâne o structura teritorială a statelor suverane.
Credem că se poate ajunge ușor la această soluție, dacă UE și restul Europei se supun unui atent proces de modernizare, adaptându-se mai bine la cerințele și exigențele situației geopolitice actuale în dinamică, atingând stadiul actual și viitor al progresului social și societal prin elemente de înnoire și novatoare.
Aceasta presupune, desigur și transformare, adică trecerea treptată de la o formă de organizare (supra)statală la altă, pe bază de proiecte unanim acceptate de statele membre și beneficiare, căpătând în practica relațiilor interstatale funcționalitatea adecvată și dezirabilă.
Să nu excludem utilizarea practică a modelării succesive pentru noile structuri, obțînând astfel funcționalitățile dorite, oferind în final un model unanim acceptat, durabil și atractiv pentru o Europa Unita.
A continua în forma aceasta, UE nu va putea evita grave disfuncții interne, va continua să joace un rol intermediar în relația euroatlantică, cu frecvente reacții de împotrivire din partea statelor membre, deja unele dintre ele exprimând rețineri și chiar făcând opoziție activă.
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord s-a retras din UE, la data de 31 ianuarie 2020, ceea ce poate fi mai mult decât un semnal. Tratatul de la Lisabona, prin art.50, oferă o clauză, prin care prevede că un membru poate să părăsească UE. Deci, cumva există „o portiță”.
Noi sugestionam factorului politic românesc să analizeze cu mult discernământ țînând cont de suferințele cetățenilor produse de abuzurile de tip „mâna în gât și unghie în ceafă” ale UE, având în vedere „că toate și în toate există o limită”. Continuarea în cadrul UE ca o „colonie a secolului XXI” nu mai poate fi posibilă la nesfârșit.
Calea pe care actuala UE și-o propune să o urmeze ca Statele Unite ale Europei nu poate fi confortabilă pentru țările din sud și sud-estul continentului și în consecință va ridica permanent și crescend numeroase probleme existențiale.
Ideea „scoasă de la naftalină” britanică pentru o reorganizare a UE numai pe Occident, iar restul spațiului european central și de sud-est să primească o organizare de sorginte istorică, pentru crearea unui spațiu-tampon în calea Federației Ruse, credem că nu se mai potrivește. Renasc deja tendințe imperiale, dispute pe putere și dominație regională, care mai mult tulbură decât limpezesc caracteristicile unei situații de stabilitate atât de necesară pentru viitor.
De aceea, România, și alte state care fac parte natural-geografic din arealul carpato-danubiano-balcano-pontic au nevoie de a realiza o formă de integrare, bazată pe suveranitate și identitate națională, pentru dezvoltare, securitate și globalizare zonală și regională.
Nu incităm pe nimeni la împotrivire și revoltă față de situația actuală, dar ne exprimăm cu multă luciditate un „punct de vedere potrivit” pentru majoritatea statelor europene aflate la est de „linia roșie, a desconsiderării Occidentului față de acest spațiu mirific european”. Sperăm că poate fi soluția necesară dezvoltării, stabilității și egalității statelor în viitorul global.
Altminteri …., ROEXIT devine unica rezolvare pentru România?! și nu numai, folosindu-ne de Tratatul de la Lisabona, urmând calea instituțională, societală și socială negociată pentru încheierea Convenției cu UE în această privința. Nu credem că va fi și nu va rămâne singură țară din UE cu această cerință.
Să tratăm acest proces complex nu ca o amenințare, ci ca necesitate viitoare de supraviețuire cu demnitate în Europa, drept o cale legală, ce trebuie să fie și legitimă, dar recunoaștem că nu este o întreprindere ușoară. Dar cu rațiune și voință politică națională, cu susținere politică europeană, cu efort social și societal susținut și responsabilitate maximă până la nivel național, nimic nu rămâne imposibil.
Gl. bg. (ret.) prof. dr. Constantin ONIȘOR
Membru corespondent AOS-R
Secretar General Partidul Neamul Românesc
Discussion about this post