Oare ce este mai exact Francmasoneria? Mulți dintre dumneavoastră au auzit, măcar o dată, întâmplător sau nu despre acest așa zis „club elitist”, „organizație filantropică”.
De asemenea, mai mult ca sigur că aceste noțiuni v-au trezit interesul și, în mod cu totul aparte v-ați adresat multe întrebări sau ați început să puneți întrebări, să cercetați din pură curiozitate subiectul, căutând în tratate, cărți și chiar și în presă, mediu online amănunte care să vă edifice și să vă formeze o părere.
Una dintre multele întrebări rămase în suspensie, în mod cu totul special o constituie problema capitală care are legătură cu impunerea și acceptarea acestei organizații ca fiind capabilă de a fi considerată o religie, în sensul propriu – zis al termenului.
***
Conform tuturor izvoarelor istorice oficiale şi recunoscute unanim, în Europa (Franc)masoneria debutează odată cu secolul al XVII-lea, ca un «produs» englez de import. De altfel, harta geografică masonică europeană s-a putut configura de-a lungul secolului XVIII-lea progresiv şi totodată constant. Din moment ce a debutat în Occident şi a înaintat pe traseul Anglia, Spania, Ţările de Jos, Franţa, ea a traversat spaţiul nord italian şi germanic, îndreptându-se spre ţările nordului, incluzând apoi centrul şi estul continentului.
Reperele selective ale decupajului geografic şi cronologic pot fi de asemenea grupate, după cum se poate verifica, din orice fel de tratat istoric serios: Spania (1725), Olanda (1731), Florenţa (1733), Roma (1735), Suedia (1735), Berlin (1740), Viena (1743), Moscova, Sankt-Petersburg (1750). În spaţiul germanic, către anul 1770, erau probabil 300 de loje (cu precădere în oraşe reprezentative ca Hamburg, München, Weimar, Leipzig). În Imperiul Habsburgic funcţionau la 1784 – 42 de loje (7 ceheşti, 12 ungureşti, 3 transilvănene-Braşov 1749, Sibiu 1764, 4 în Galiţia, 16 in Ţările de Jos austriece).
Speculativ se poate spune că, răspândirea europeană a societăţilor masonice cunoaşte acelaşi traect ca şi înaintarea «modelului de modernitate» şi de occidentalizare continentală. A trecut Oceanul Atlantic, «cucerind» în Lumea Nouă coloniile engleze franceze şi spaniole.
Este limpede că difuzarea francmasoneriei a fost rezultatul faptului că ea a răspuns unor mincinoase aşteptări larg împărtăşite de către un public pe deplin naiv, astfel că această veritabilă plagă a ajuns să traverseze secolele, fără a se epuiza.
Redusă la unitate, tocmai această expansiune a (Franc)masoneriei s-a realizat urmând căile tradiţionale de transport comercial care au includ prioritar: capitalele, oraşele comerciale şi porturile maritime. Agenţii direcţi de difuzare se aflau în rândul celor care în mod specific călătoreau: negustorii, diplomaţii, marinarii, soldaţii (chiar şi prizonierii de război), trupele ambulante de teatru şi circ şi, nu în ultimul rând ca importanţă, emigranţii (iacobiţii partizani ai restauraţiei dinastiei Stuarţilor, pe continent, şi puritanii în coloniile nord-americane). De aceea, ca amănunt de culoare amintesc faptul că unul dintre primele ordine americane «Cincinatus» căruia i-au aparţinut «părinţii fondatori» ai statului american precum G. Washington- primul preşedinte al S.U.A (care fost mason activ) – reprezintă una dintre dovezile de necontestat ale influenţei acestora.În anul 1788, a fost ales venerabil al Lojei Alexandria 22, funcţie deţinută şi după alegerea ca preşedinte.
Masoneria a urmat circuitul şi mobilitatea drumurilor comerciale terestre şi faţadele maritime continentale. Implantarea, de preferinţă în mediile urbane, s-a ghidat după criterii demografice şi bogăţia economică. Zonele subdezvoltate economic şi urban, retardate sau sărace au fost fireşte ocolite cel puţin temporar. «Releele» de legătură, directe sau indirecte cu masoneria engleză erau bazate în marile oraşe europene sau în cele care depăşeau 20.000 de locuitori.
În 1738, deja Dicţionarul francezului Chambers înscria cuvântul francmason comentându-l: „franc-masonii sunt astăzi foarte demni de consideraţie prin numărul şi caracterul lor.”
De altfel, atitudinea autorităţilor civile şi religioase în faţa «ofensivei» masonice a îmbrăcat o gamă destul de largă de manifestări, variate şi nuanţate ca intensitate, mergând de la reacţii ostile, punitive sau permisive în Europa catolică, la acceptare şi promovare, în Europa protestantă. În contrapartidă, cu spirit pur de autentică revanşă, (Franc)masoneria din spaţiul catolic va fi nevoită să se replieze şi să se adapteze reacţiilor autorităţilor, cunoscând importante variaţii în cumulul de reguli promovate care, în esenţă, rămâne innovatoare, militantă şi progresistă, precum şi cu inventarea unor noi forme de exprimare şi manifestare.
Unul din cele mai vechi documente referitoare la difuzarea masoneriei pe continent datează din 1710.El atestă constituirea în Olanda, recunoscută în epocă drept «patrie de azil pentru exilaţi», a unui grup «libertin şi masonic» francez format din refugiaţi hughenoţi (librari, jurnalişti, publicişti). «Grupul de la Haga» (La Haye), utiliza un limbaj aproximativ masonic, avea un rudiment de structură internă, dar se consacra mai mult agapelor conviviale din taverne, bazate esenţialmente pe «băutură şi mâncare».Acesta va fi reorganizat în anul 1750, atunci când baronul Boetzelaer a instituit o «adunare naţională» şi uzajul participării regulate a tuturor francmasonilor din Olanda.
În privinţa (franc)masoneriei moderne, Franţa se află, comparativ cu Anglia, într-o notabilă întârziere. «Precursorii» ei sunt un grup de refugiaţi iacobiţi care, împreună cu «alţi englezi», polonezi, ruşi şi … francezi pun bazele, în anul 1725, «după modelul societăţilor engleze», unei loje. Ceea ce a lipsit acestei iniţiative au fost atribute precum reputaţia, instituţionalizarea şi aderenţa. În decurs de zece ani, ea nu a reuşit să atragă decât 600 de membri.
Abia în anul 1728, la iniţiativa şi sub obedienţa Marii Loje a Londrei s-a înfiinţat la Paris (Rue de Bussy) o Loje a Franţei cu caracter permanent, funcţionând pe baza Constituţiilor lui Anderson. Conjunctural, filiaţia masoneriei franceze pe filieră engleză, ca de altfel şi a (franc)masoneriei europene aflată în faza de organizare şi expansiune, este dată de avansul şi ascendentul Constituţiilor lui Anderson. Ele au revendicat drept unică şi universală sursă existentă de referinţă şi unificare a acestei organizaţii satanice a (franc)masoneriei. În acelaşi timp, a fost cumva favorizată şi de «anglomania» care a contaminat societatea franceză în timpul minoratului (1715–1723) monarhului Ludovic al XV-lea (1710-1774).
***
Bibliografie:
1.Margaret C. Jacob, Living the Enlightement: Freemasonry and Politics in Eighteenth-Century Europe, New-York, 1991.
2.G. Gayot, La francmaçonnerie française, Textes et pratiques (XVIII-XIX siècles), Ed. Gallimard, Paris, 1991
3.D.Roche, La France des Lumières, Ed. Fayard, Paris, 1993.
4.É. SAUNIER, Encyclopédie de la Franc-Maçonnerie, Lib. Générale Française, Paris, 2000.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
***
Acest material a fost realizat de către Prof.Dr.Daniel Mihai redactor al BPNews. Toate drepturile rezervate!
Discussion about this post