Găşcănismul coagulat pe principiul „na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie” din susurile ierarhice ale literaturii naţionale în materie de premiere şi promovare în revistele USR devenind pandemic, a infestat şi bisericuţele întemeiate de veleitari pe lângă forumuri de provincie şi reviste întemeiate pe lângă asemenea aşezăminte politice şi (uneori) culturale. Numai dacă urmăreşti paginile de facebook ale multi laureaţilor unor premii tipărite frumos (uneori însoţite şi de foloase material-financiare) iscălite de şefi de jurii (foşti premia(n)ţi ai aceleiaşi rulete a notorietăţii în detrimentul valorii), acţiuni care se-ncheie cu paranghelii bahice şi nu numai, răsplăţi de ambe sexe ale beneficiarilor girurilor de creatori, şi te minunezi (mai ales când ai şi citit, cât şi cum ai putut, acele rateuri literare ce fac obiectul premierii) ori te uimeşti văzând că unii (mai ales unele) sunt abonaţi(e) la a primi asemenea trofee prin diferite zone pomi-viticole şi aviar-piscicole de la Sătmar la Vrancea, de la Prahova la Tulcea, de la Teleorman la Mehedinţi sau de la Bacău la Argeşul meu natal.
Unitatea face puterea, nu-i aşa? Cine nu e cu noi e contra noastră, aşa că aut! Critica de tămâiere (cu aromă de Tămâioasă!) promoveză fetele (cu parfum de Fetească şi de Busuioacă), unele tinere de mai multe decenii (cu iz de Băbească), dar şi băieţii (gen Odobeşti, Recaş, Cotnari şi mai ales Ştefăneşti) care se potrivesc şi (se) doresc s-ajungă în topurile renumelui, construindu-şi deja socluri pentru busturi în curţile şcolilor de pe plaiul natal sau, de ce nu, pe lângă mari ctitorii ale evului în care totul se poate, cu grosime de obraz (cu sau fără barbă ori mustaţă) numit tupeu sau „nema-caracter” şi crasă mediocritate declarată cvasi-genialitate.
De ce zic (şi am tot zis fără vreun ecou sau efect) şi de ce invoc aceste aspecte la detalierea cărora (pe nume, fapte, făptaşi, fotografii, documente, mărturii, alte dovezi) lucrez de ceva timp, aşteptând momentul dezvăluirii? O fac convins că un pilon important în lumea noastră dâmboviţeană cuprinsă de pandemia corupţiei generalizate, nu numai mediul politico-economic, militar-diplomatic, financiar-bancar, industrial-agricol, energetico-silvic, educativ-medical, legislativ-judecătoresc, ştiinţific-sportiv sunt virusate aproape incurabil, ci şi domeniul cultural-artistic, inclusiv confesional-cultic, muzeal-arheologic sau istorico-patrimonial, se află în suferinţă cronică, pentru care, în loc să se găsească soluţii, ştiind că tradiţia şi cutumele, creaţia literar-artistică, operele arhitecturale, monumentele istorice reprezintă sin-qua-non-uri ale existenţei şi continuităţii civilizaţiei umane naţionale în context şi apartenenţă euro-atlantică, se caută metode de subminare a lor.
Au nu se vede că majoritatea celor ce ne vor binele (forma directă de rapt a acestei voinţe!) acţionează mai întâi asupra limbii, culturii, operelor de artă autohtone care să fie înlocuite cu kitsch-uri transnaţionale sau cu valori străine de specificul românesc? Nici nu e greu, poporul nostru fiind, de-a lungul veacurilor primitor universal (a se vede componenţa fondului principal de cuvinte al vocabularului), un neam obişnuit cu obida şi răbdarea, care s-a hrănit cu credinţă divină, iubire faţă de aproapele şi nădejde de mai bine a zilei de mâine. Aceste calităţi au fost şi sunt exploatate de pohtitorii la „râul şi ramul” din Carpaţi, iar generaţiile eliberate de chingile, zăbala şi lesa dictaturii (aşa zis comuniste) în loc să folosească spre înalta lor trebuinţă şi frumosul folos al celor de după noi, libertatea şi democraţia dobândite prin sacrificiu sângeros şi original în acel decembrie de acum peste trei decenii, le fac pepiniere de vrajbă, discordie, dihonie, găşcănism sub steagul unui analfabetism funcţional şi unei solidarităţi a suficienţei şi nonvalorii.
Cultura (ca linie de muncă a puterii executive) a devenit Cenuşăreasa oricărei guvernări, mergându-se până la transformarea cinematografelor în restaurante, a bibliotecilor în şaormerii, a clădirilor de patrimoniu în ruine spre uzul „dezvoltatorilor” străini (vezi Moara lui Asan de la Lizeanu) şi a caselor de cultură (cum e cazul strigător la cer din MAI, unde cultura a fost exilată din săli de expoziţie, de spectacol, de cercuri de creaţie şi din care au fost trimise la creamatoriu mii de cărţi rare, mai ceva de cum s-a întâmplat la BCU pe care s-au pus tunurile de pe tanc în decembriadă de către cel ce avea să devină liderul culturii militare şi, mai apoi, secretar de stat la Interne!) s-au transformat în clădiri de birouri pentru instituţii de eficienţă incertă plătite de contribuabili.
De ce? Fiindcă (se minte cu neruşinare!) aşa ne cere UE. Ba nu ne cere (iar dacă ar face-o, tu, Românie independentă, stat unitar, liber, indivizibil, egal cu toate ţările din Uniune, îţi ridici poalele la prima aluzie!?), dar zeloşii noştri semidocţi din articulaţii statale se reped să submineze ei graiul şi tradiţiile ca demodate, inutile, închistate (cum zicea cândva marele scriitor Petru Popescu, fugar din ţară că nu se putea exprima plenar în limba natală!), aşa încât reţelele de socializare au înlocuit clasele primare, în câţiva ani dacă nu cumva chiar de acum, se vorbeşte o păsărească (romgleză), iar lecturile din clasici sunt înlocuite (dacă sunt) de volumele inepte scoase cu ghiotura, de „editori” iresponsabili şi mercantili, pe care le premiază (cum ziceam şi cum voi dovedi mintenaş) găşti de profitori ce au înlocuit critica de întâmpinare şi de gir valoric. La fel cum stau lucrurile cu literatura, tot domeniul creaţiei a devenit o izbelişte, de care profită nişte învârtiţi fără cădere estetică, fără ştiinţa judecăţii valorilor, fără emoţii şi sentimente, afară de cel produse de mărimea conturilor şi a burdihanelor, ambele pline.
De aceea apar (sau dimpotrivă se demolează) statui, de dărâmă clădiri monumentale (în favoarea mall-urilor), se arborează şi se defilează cu alte drapele decât tricolorul naţional, se promovează firme, sigle, denumiri netraduse şi neadaptate graiului nostru de la Râm, se invadează rafturile instituţiilor de ofertă cu produse expirate, contrafăcute, otrăvitoare made in Străinezia.
Şi împotriva acestor porniri pe drumuri greşite, a acceptării cu uşurinţă a sclipiciului sub care se află falsul cultural, a încălcării cutumelor strămoşeşti, a atentatului la sfânta credinţă şi tradiţie creştină, a poluării şi chiar abandonării limbii vechilor cazanii, „comoara rară, ca un fagure de miere”, PNR îşi propune să lupte cu ajutorul celor care gândesc şi se comportă româneşte, patrioţii de profesie ce au încredere în fapta noastră naţională şi ni se alătură pentru mai binele tuturor. Aşa să ne ajute Dumnezeu şi, vorba cântecului, Eminescu să ne judece.
Gl. Bg. (rtg.) Prof. univ. dr. ing. Nicolae Rotaru
Vice-preşedinte Fondator Naţional al Partidului Neamul Romanesc
Deţinător al Premiului Naţional pentru Literatură al Fundaţiei „Nişte Ţărani” 2016
Membru al USR, laureat al Premiului Naţional „Opera Omnia” 2018
Membru al UZPR, laureat al Premiului „Împliniri scriitoriceşti”
Discussion about this post