Constat că ţări civilizate, dar înspăimântate de agresivitatea molimei morţii lansată (zice-se de continuatorii masonilor kazari ce-au pornit resetarea lumii, lideri ai nefasteţii reducţioniste a sufletelor Terrei numiţi progresişti, soroşişti, neo-marxişti, mai întâi prin pandemia coronaviruşilor şi apoi prin pandemia beligenă, ambele mondiale) a luat minţile mai marilor managementului naţional, chiar continental şi euro-atlantic, astfel că se trece de la democraţia libertăţilor democratice la democratura constrângerilor dictatoriale, cetăţenii fiind obligaţi, prin lege sau alte acte normative, să accepte interdicţii mai ceva ca acele de tristă faimă generate de steaua galbenă cusută pe reverul hainelor evreilor, în epoca nazistă. Dar, oare, azi, ce epocă trăim? Nu vorbesc de ţara cobailor zisă România normal-educată, ca stat eşuat, pas cu pas şi-n proporţie de masă, fiindcă această carpato-danubiano-pontia (încă!) nu contează mai deloc (vezi batjocura pisicii negre arătate de ceteciştii accesului în spaţiul Shengen!), ci de marile ţări ale vechimii de exerciţiu democratic, de la care, chit că dinspre Apus, ne vine noua lumină care, normal ne soseşte de la Răsărit. Vorbesc de soare (de cel tradiţional şi stăpân al galaxiei noastre, nu de fratele surogat al acestuia care s-a născut în China, aceeaşi unde a văzut întunericul fricii şi Covid 19!), nu de punctul cardinal estic, transnistrean, moscovit, ex-sovietic (sovetic, cum ar spune cel ce zice peroadă!)
Ziceam, apropo de epoca noastră (copie color a celei alb-negru, fără vreo aluzie la afro-americani!) că este una a spaimelor şi degringoladei, care naşte monştri statali ce determină, la rândul lor, reacţii furibunde şi plenare, care inundă străzile cu clocote de valuri umane, mai ceva ca puhoaiele inundaţiilor (şi ele, parte a scenariilor resetărilor!) şi care, pe cale de consecinţă şi de previziuni sociale, nu prevestesc revenirea la normalitate, convieţuire paşnică, belşug cultural, climat artistic, standard de civilizaţie.
Încercările de a găsi motiv de discordie (chiar de dihonie) acolo unde nu e, căutătorii de nod în papură, mai ceva ca nişte aţâţători naivi de câini prin gard, sau pescuitorii din lacurile formate după încetarea unei averse torenţiale, nu rămân fără ecou. E cazul stârnit de elgibitiada expandată în spaţii musulmane, de exacerbarea ca rasistă a referinţelor la negrii în loc de mai noua lor denumire de afro-americani (cu ecoul firesc prin care la noi – de ce nu şi la alte state ce găzduiesc asemenea etnii? – ţiganii au primit alt botez, care de nu se respectă, conflictul cu legea care ocroteşte romii este declanşat din oficiu!), astfel că asemenea „anomalii normale” (la care se adaugă şi altele de la exilul lui Moş Crăciun la prohibiţia râtanilor sau la noul botez al celor mai iubite cuvinte – mama şi tată – devenite părinte Unu şi, respectiv, Doi) generează despărţăminte sociale majore, falii existenţiale antagonice, reacţii inexistente înainte, vizibile mei ales la întrecerile sportive unde manifestările huliganice (normalitatea suporterilor) devin prestaţii xenofobe, antisemite, rasiste, astfel că (în Marea Britanie, bunăoară) s-a trecut la măsuri radicale de pedepsire a făptaşilor. E cea mai bună metodă (vrajba) de separate a mulţimilor gustavleboniene şi de pornire a unora contra celorlalte, mai ceva ca-n electoraliadele simpatiilor de tip putere-opoziţie. Se pare că gestionarii lumii nu mai au nici un interes să fie pace (nici planetară, nici socială) aşa încât caută motiv de zâzanie din orice. Se umblă la pedigree-uri statale (e.g. Ucraina e opera lui Lenin din 1920, iar Crimeea o un cadou otrăvit făcut de ucrainianul Hruşciov, acelei republici unionale, din care provenea ca lider al URSS, astfel că adevărul şi realitatea capătă deja două dimensiuni antagonice!), la tratate (e.g. Trianonul care pune Ardealul cu ochii pe foc şi dă apă la moara revizionistă budapestană), la comportamente militare (e. g. empatia antonesciană cu Hitler împotriva ruşilor, identificată mai încolo de protejaţii neamului nostru, drept antievreiască menită să pună cărămizi la ceea ce denumim azi holocaust şi plătim pentru asta!), la behaviorism dictatorial (e.g. exacerbările ceauşiste care n-au putut să contrabalanseze infinitul bine naţional făcut patriei, de care ne-am bătut joc post decembrie 1989, cu nonşalanţă autohtonă şi sprijin etranjer multilateral acordat!), la vecinătăţi (e.g. inclusiv Marea Neagră care-n loc să satisfacă apetitul energetic al riveranilor rabdă ţesăturile de război al maşinilor de luptă ale veneticilor de peste mări şi ţări!) şi la prietenii partenere foste frăţeşti (e.g. România fostă socialistă multilateral dezvoltată în frăţietate cu Kremlinul devenind un stat democratic normal-educat condus de un neamţ, în parteneriat transatlantic) şi aşa mai departe.
Zic, toată lumea zice, arată cu degetul, dar zadarnic. Nu mai e nimic de făcut. Poate doar dacă vom încerca soluţia naţională propusă de Partidul Neamul Românesc, dacă debandadei şi haosului de azi i se va opune rigoarea de tip militar şi legea fără pârleazuri şi portiţe. Şi dacă sentimentele (libere), fie dragostea de patrie care trebuie să primeze, fie ura pentru anormalitate şi matrapazlâc (care nu trebuie să fie sancţionată de legi, fiindcă nu poţi rândui, de pildă, pe cine să iubesc şi cu cine să-ntemeiez o familie), şi că de când e lumea lume Ura! (ca expresie a bucuriei şi entuziasmului) a convieţuit cu Huo! (ca onomatopee a oprobriului şi inamiciţiei împotriva celor ce-mi violează casa furându-mi avutul). Trăiască Naţia! Vivat Neamul Românesc!
Gl. Bg. (rtg.) Prof. univ. dr. ing. Nicolae Rotaru
Vice-preşedinte Fondator Naţional al Partidului Neamul Romanesc
Deţinător al Premiului Naţional pentru Literatură al Fundaţiei „Nişte Ţărani” 2016
Membru al USR, laureat al Premiului Naţional „Opera Omnia” 2018
Membru al UZPR, laureat al Premiului „Împliniri scriitoriceşti”
Discussion about this post