Pe Otilia Cazimir am întâlnit-o pe Facebook într-o zi. Știu, nu e deloc romantic, deloc boem, și totuși, asta e. E adevărat și mai mult nu am ce-mi dori.
Am uitat-o mult timp, dar niciodată în totalitate. Mă trezeam în multe zile bântuită de cuvintele ei, pe care aș fi putut jura că le înțeleg până într-o zi când mi-am dat seama că nu-i așa. Până în ziua în care le-am înțeles cu adevărat.
Trecuse mult timp și eu uitasem că versurile sunt ale Otiliei.
Așa c-am căutat-o pe Internet, am rătăcit pagini cu versuri românești până am dat de ea. Uitându-mă peste bibliografia ei, mi-am dat seama că m-am înșelat. O întâlnisem cu mult înainte, într-un manual de școală. Nu e deloc de mirare, a scris în mare, versuri pentru copii. Citisem „A murit Luchi” când mă pregăteam pentru Evaluarea Națională.
Țin minte că nu m-a impresionat în mod special. Na, copil fiind, îmi doream doar să trec mai repede prin toate testele alea interminabile și să îmi văd de viață. În afară de puțin Arghezi din manualul de limba română, nu cred că am apreciat mulți poeți români pe-atunci.
Dar am avut norocul să-i mai întâlnesc o dată și să îi văd mai clar. Pe mulți dintre ei, să-i înțeleg mai bine.
De azi încolo n-am să-l mai iubesc…
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc – de mâine.
Astea-s versurile Otiliei care îmi captaseră mie atenția online. Mi le-am amintit după mult timp și am ajuns, în sfârșit, să citesc toată poezia din care provin. Și am descoperit că e și mai frumoasă decât îmi imaginam eu.
Se cheamă „Lumini și umbre” și e una dintre cele mai melodioase și mai triste povești auzite vreodată. Pentru că așa-i, nu e vorba doar de o poezie, doar de niște cuvinte rimate frumos de o scriitoare talentată.
E o poveste, un basm, o tragedie. E istoria unui amor bolnav, mistuitor, care distruge totul în calea lui, inclusiv pe cel care iubește. Și în același timp, e confesiunea celui care acceptă să fie distrus.
De-obicei, scriu aceste scrisori unor poeți pe care-i cunosc bine. Desigur, atât cât poți cunoaște un om după niște versuri înscrise într-un caiet. Dar cu Otilia, e altfel. Pe Otilia o descopăr abia acum. Mai scriu un rând, mai citesc o poezie.
E o scrisoare de dragoste închinată unei necunoscute, unui străin pe care abia-l cunoști, dar despre care simți, în sufletul tău, că-ți poate merita iubirea.
De fapt, dacă mă gândesc mai bine, toate scrisorile de dragoste sunt așa. Mă întreb uneori de ce nu ne-nvățau astfel de poezii frumoase la școală. Dar poate aveau și profesorii motivele lor, poate atunci, n-aș fi știut să le apreciez, n-aș fi avut cuvinte destule să scriu astfel de scrisori.
Discussion about this post