Îmi place mult să călătoresc. Nu neapărat să vizitez monumentele sau castelele sau magazinele alea plicticoase cu șepci cu steagul țării respective și magneți țipători. Cu Dracula, la noi, de parcă altceva n-am avea de povestit despre țara noastră.
Eu când plec undeva, îmi place să mă rătăcesc pe străzi, să mă plimb ore întregi. Fără ceas la mână, fără Google Maps să-mi spună când am luat-o greșit. Pentru mine, turismul înseamnă să te pierzi într-un oraș străin. Să descoperi că nu mai ești în centrul turistic și ai ajuns pe vreo stradă lăturalnică unde doi-trei localnici stau de vorbă. Pentru tine, e o aventură, pentru ei, nu e nimic special.
Și de multe ori, mă întorc dintr-o călătorie și mă întreb dacă oare și pe străzile Bucureștiului e la fel de frumos și nu-mi mai dau eu seama. Așa că am pornit într-o zi să aflu un răspuns. Am luat-o la pas prin București, în Centrul Vechi, unde se îndreaptă toți străinii. Am umblat încet, fără căști în urechi și fără să stau pe telefon, și am admirat clădire cu clădire. Am încercat să-mi imaginez că e prima oară când văd acele locuri.
Am scos telefonul și am făcut poze când vedeam ceva care mi se părea interesant sau frumos. E un târg fain de antichități în Centru, într-o clădire veche. Poate-l știți. Pe lângă obiecte vechi, au haine tradiționale, bijuterii hand-made și tablouri, scoase la vânzare chiar de artiști.
Știam locul, dar nu aș fi îndrăznit să fac poze. Mi-ar fi fost rușine, localnic fiind, nu știu de ce. Dar așa, sub umbrela asta de turist, parcă nu mi-a mai fost. Am scos telefonul degajată și mi-am inventat repede niște prieteni imaginari care mă așteptau acasă și care urmau să fie tare impresionați de ce am văzut eu în România.
A fost interesant, am ascultat conversații, am citit graffiti-uri și am urmărit oameni. Am admirat arhitectura de pe Calea Victoriei și am trecut grăbită pe lângă pâlcuri de bucureșteni.
N-am timp, nu sunt ca voi, sunt aici doar pentru puțin timp.
Ați încercat vreodată? Adevărul e că ne obișnuim atât de repede cu lumea din jur că și cele mai mari frumuseți ajung să ni se pară banale după un timp. Și după, ajungem să ne plimbăm pe străzile vreunui oraș străin și să oftăm…da, ce frumos ar fi dacă ar fi așa și acasă.
Este. Uneori, e chiar mai bine. Doar nu mai vedem noi asta.
Discussion about this post