Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen…
Parcă și acum îl aud pe Dan Helciug zbierând despre elefanți în noapte. Îmi amintesc perfect momentul în care a început să cânte melodia asta de copii iar pe mine m-a bufnit râsul, doar pentru o secundă, înainte să încep să cânt și eu din toată inima.
De câțiva ani îmi tot promit s-ajung la Out of Doors Fest în Costinești. Și anul ăsta în sfârșit am reușit. Am mai fost la multe festivaluri de muzică și cunoșteam deja destule trupe din line-up ca să am idee ce mă așteaptă. Muzică bună, distracție etc. Credeam că știu cam ce-o să fie, ca la orice alt festival. M-am înșelat.
Out of Doors nu e ca niciun festival la care am fost până acum. E frumos. E altfel. E magic.
Cei de la White Horse au motto-ul ăsta foarte fain cu „no strangers here, just friends”. E un motto simpatic, mi-a plăcut de când l-am văzut prima oară, dar am presupus că e doar atât. Până la urmă, n-ai cum să fii prieten chiar cu toată lumea, nu?
Că se mai leagă afinități pe la concerte-i altceva. Ei bine, nu. Out of Doors mi-a demonstrat că ai cum să fii prieten cu câteva sute de străini. Că nu trebuie nici măcar să vorbești cu vreunul sau să te îndrăgostești sau mai știu eu. Sigur, e mai distractiv să vorbești cu lumea, că doar așa îți faci prieteni, dar aici, nu e necesar.
Oriunde te uitai, era atâta bucurie pe chipurile oamenilor, atâta drag unul de altul. În prima seară, am plecat cântând pe la trei dimineața. Nu de la alcool, de la atmosferă. Eram tare impresionată cât de frumos a ieșit și ce public mișto a fost – că s-a cântat tare, că oamenii parcă trăiseră din plin momentul. Îmi dădeam seama că a fost genul ăla de experiență unică în viață. Așa ceva frumos nu se va mai repeta niciodată.
Dar mă gândeam că sentimentul ăsta se datora și faptului că sunt mare fană a trupei care încheiase seara. Și totuși, în a doua seară, a fost la fel de frumos, în a treia la fel. Am cântat cu plăcere melodii pe care nici nu le cunoșteam. Am râs, m-am bucurat.
În ultima seară, am privit cu drag cum aceiași oameni care se îmbrânceau în mosh-pit la o melodie, se luau în brațe și cântau împreună la următoarea.
La Out of Doors Fest, nu e vorba doar de pasiunea pentru muzică, e vorba de rezistență. Aproape orice trupă care a urcat pe scenă a remarcat ce incredibil e că există această oază de muzică rock într-o stațiune unde la fiecare colț răsună manelele și versurile vulgare. E tare revigorant să descoperi că în lumea asta care pune accent pe datul din fund, mai există totuși locuri unde se adună artiști și fac simfonii ale frumosului. Că în România lui 2019, mai ai unde să asculți și poezie.
Am plecat de la festival hotărâtă că deși nu știu cine va cânta la anul la OODF, eu voi merge cu siguranță. Pentru trupe, pentru că mereu vin oameni faini. Dar mai ales pentru atmosferă. Știu de pe-acum că oricine ar fi pe scenă, ne vom simți bine împreună și asta mi se pare o reușită uriașă. De-asta nici n-am menționat nume, n-am stat să vă spun ce bine au cântat unii sau alții.
Pentru că nu e doar despre ei. E despre oamenii fenomenali care au organizat acest festival. E despre trupele care au cântat până târziu. E despre voluntarii care au avut grijă să meargă totul bine. Și e despre iubitorii de rock fără de care astfel de oaze n-ar mai fi.
Discussion about this post