A trecut așa de repede pe lângă mine că nici nu am apucat s-o văd. Sau mă rog, aproape că n-am apucat. Dacă într-adevăr nu apucam, cred că rezultatul ar fi fost altul, dar am avut noroc. Am zărit din colțul ochiului o străfulgerare argintie, și m-am oprit în mijlocul trecerii de pietoni. Nu eram singura, mai erau în jurul meu doi-trei oameni care înghețaseră și ei, dar mai departe, mai feriți.
Poate ei văzuseră mașina argintie mai bine.
M-am uitat după ea mult timp, sau poate doar vreo trei secunde. A părut, totuși, o eternitate. Secole în care eu rămăsesem paralizată și îmi dădeam seama că șoferul mașinii mă văzuse. Era distanță destulă intre curba luată de el și traversarea pe care eram eu.
Mă văzuse, dar n-a oprit, deși era obligat prin lege s-o facă. Eu n-am prea condus, de când mi-am luat carnetul, și am uitat multe din lucrurile învățate în școală, recunosc. Dar parcă îmi amintesc că atunci când e verde pentru pietoni, mașina trebuie să se oprească. Dacă sunt pietoni pe trecere, trebuie neapărat să te oprești.
Dar cred că am mers la școli diferite, pentru că o grămadă din șoferii bucureșteni nu par să știe chestia asta.
Mie mereu mi-era frică de treceri, îmi tot spuneam că se poate întâmpla ceva grav, oribil, dacă nu sunt atentă.
Șoferul din mașina argintie nu prea părea să se îngrijoreze. Funcționa pe bine-cunoscutul principiu e strada mea, te dai, sau te calc. Mă grăbesc. Cele zece secunde în care te-aș aștepta să treci ar putea să însemne un dezastru.
Cine știe, poate i se topea înghețata pe bancheta din spate.
Eu fac haz aici, dar adevărul e că numai de râs nu-mi arde. Partea cea mai supărătoare e că nici măcar nu era prima oară. Nici măcar în seara aia. Veneam pe la Palatul Parlamentului, pe jos, când fu cât pe-aci să mă calce un cuplu – un domn chelios și o blondă. S-au uitat tare lung după mine – cum îndrăznesc să trec strada când e verde? Cum nu știu că ăsta-i drumul lor?
Am mulți prieteni șoferi (responsabili, țin să precizez, nu ca domnul chelios sau ca șoferul misterios al mașinii argintii) și adesea-i aud că se plâng de traficul din București, una din multele noastre probleme, și despre cât de greu e să fii șofer în capitală.
Te cred și simpatizez. Am fost și eu șofer în București și știu ce-nseamnă. Dar pe tine te protejează o cutie mare de fiare, pe mine nimic. Și nu pot să nu mă gândesc că oricât de greu ar fi să fii șofer, e de zece ori mai rău să fii pieton.
Înțeleg că te grăbești, că alea zece minute contează. Dar oare contează chiar atât ca să ajungi la închisoare pentru ele? Contează mai mult decât viața mea, a unei mame, sau a unui copil?
Discussion about this post