Prin istorie știm că Bosnia-Herzegovina a fost la otomani din 1389 până la 1908, din 1878, fiind sub protectorat habsburgic. Sub otomani, bosniacii au oferit un număr record de generali otomani sau pașale. În plus, formau grosul trupelor de ienceri, oastea cea nouă cum s-ar traduce. Din 1908 până în 1918, a fost sub Austro-Ungaria, apoi în Iugoslavia. Acum, sârbii (sârbii vorbesc aproape aceeași limbă cu a croaților dar sunt ortodocși) și croato-bosniacii (bosniacii vorbesc o limbă slavă dar sunt musulmani, croații sunt catolici) sunt cam de aproape trei decenii în conflict între centrele de putere de la Bania Luca (Srpska) și Sarajevo (Federația Bosnia-Herzegovina). A fost și masacrul de la Srebrenica, au fost și acordurile de la Dayton.
Bosnia-Herzegovina a luat-o de la capătul estic al latinității și ne-a bătut pe noi, iar în baraj i-a trimis la „colazione” pe italieni, inima latinității. Că România are probleme de adaptare, dovadă că și Slovacia, jumătate de Cehoslovacia ne-a scos fotbalul din cap (de acel 5-2 la Kosice ne mai amintim noi ăștia născuți în era Pronosportului), e una, dar Italia?
Știam că România are probleme, că nu prea mai avem jucători prin campionatele tari ale Europei ca pe vremuri. Dar Italia era unul din top 3 campionate, indiferent de ce statistică internațională citești.
De ce Italia ratează al patrulea mondial? Noi l-am ratat pe al șaptelea. Italia are și vreo patru Coppa del Mondo prin vitrină (1934, 1938, 1982, 2006), noi nici de aia Balcanică nu ne-am apropiat.
Dar oare de ce? De ce noi, bătuți de toate urmașele Iugoslaviei și Cehoslovaciei suntem acasă ca Italia? Cred că suntem așa pentru că atât cluburile italiene și cele românești visează doar la profit imediat, să vândă jucători, nu să mai câștige ceva la Naționalele lor.
În 1990, noi trimiteam URSS acasă, Italia și Argentina ajungeau pe locurile 3 și 2. Napoli era la picioarele lui Maradona. În 1994, Roberto Baggio rata penalty în finala cu Brazilia. Apoi, Zidane era învins în 2006 de Italia. De atunci, Italia a tot căzut, Franța a umilit Brazilia în 1998, au fost umiliți de Senegal în 2002, dar au pierdut cu greu, cu Mbappe în zi de grație în 2022, în Qatar, când Messi l-a răzbunat pe Maradona.
Că noi am trimis Argentina în 1994, acasă iar e o poveste de demult. Italia nu mai are interes la Națională, noi nici atât. Problema este comună și dacă ai bani și campionat ca țară și dacă nu ai. A dispărut spiritul național și asta nu e „vrăeala suveranistă” cum ar zice unii…
Pur și simplu, Bosnia, parte a fostei Iugoslavii a rupt, cum ne-a rupt pe noi Slovenia. Nu că nu ne-a scos Croația prin 1998, când ei luau bronzul mondial. 20 de ani mai târziu, când Croația juca și pierdea finala din Rusia cu Franța, noi eram la televizor.
Dacă state mici cu mici campionate dar cu jucători cu voință merg la Mondiale, înseamnă că nu campionatele cu tărie sunt problema și nici banii sau infrastructura! A murit sufletul sportului, nu mai e nici suflu de fotbal ca artă și nici sentiment național.
Sperăm că România și Italia se vor vedea la Centernarul Cupei Jules Rimet în 2030, în Spania-Maroc. Simt că se poate, dar e de muncă. Ar trebui să vedem ce fac italienii după acest șoc și să ne uităm la ei…poate învățăm și noi ceva…
Discussion about this post