Și ce – filozofia incredibilă de viață a lui Andy Warhol

Se spune că timpul schimbă lucrurile însă, de fapt, tu trebuie să le schimbi.

Astăzi, la mai bine de treizeci de ani de la moartea sa, Andy Warhol continuă să fascineze oameni peste tot în lume. De la privirea enigmatică, la fotografiile neobișnuite, la vorbele de duh, pentru mulți, Warhol nu a fost doar un artist, ci un adevărat stil de viață.

Uneori, oamenii lasă aceeași problemă să-i supere ani întregi, când ar putea pur și simplu să spună „și ce?” E una din vorbele mele favorite – și ce?

Mama nu mă iubea. Și ce?

Soțul nu mă mai vrea. Și ce?

Am succes, dar totuși sunt singur. Și ce?

Nu știu cum am supraviețuit atâția ani până am descoperit replica asta. Mi-a luat foarte mult timp s-o învăț, dar odată ce înveți, nu mai uiți niciodată.

E o filozofie bună, fenomenală chiar. Adesea, lăsăm să ne deprime aceeași problemă iar și iar, ne întoarcem obsesiv la aceleași întrebări și la aceleași supărări minore, când am putea bine mersi să mergem mai departe, să uităm că s-a întâmplat sau să ne pară rău, dar cu moderație.

Ți-ai dorit ceva și n-ai obținut. Sau pe cineva. Da știu, e nasol. Trebuia să meargă cum ai vrut tu, dar uite că n-a mers. Regreți o oră, o zi, dar sincer, cât mai stăm aici?

Acum nu se mai schimbă nimic, timpul n-o ia niciodată înapoi, oamenii care au plecat rareori se întorc și șansele pe care le-ai ratat nu ți se arată niciodată a doua oară.

E foarte deștept, trucul ăsta al lui Warhol, dar greu de realizat. Tu trebuie să fii cel care pune întrebarea – și ce?

Prietenii nu vor îndrăzni să-ți zică, e o chestie de ego. Știu și ei că e o problemă minoră și nu o tragedie, dar dacă îți spun asta, pare că-ți calcă în picioare experiențele. Cum, pentru mine e ceva îngrozitor și vii tu și-mi zici că de fapt nu e nimic special?

Majoritatea oamenilor nu-ți vor spune niciodată „și ce?”, pentru că nu vor să se certe, să se bage peste tine. Mai ușor te lasă să-ți consumi timpul și energia cu aceeași problemă banală de care te-ai fi putut elibera acum o săptămână. Las’ că te descurci tu.

Și e greu să te prinzi singur, să îți recunoști ție că exagerezi, că tu ești principalul obstacol către propria fericire. Nu ne place să credem că e așa de simplu, că am putea fi fericiți, dacă nu ne-am mai da ce ceasul morții atâta și ne-am bucura de viața pe care o avem, așa imperfectă cum e ea.

E ușor să fii trist, mai ales că mereu găsești câte un motiv – ba nu-ți merge bine la job, ba te-ai certat cu iubita, ba ți s-a stricat nu știu ce la mașină. Crede-mă, e tare ușor să te agăți de lucrurile rele, oricât de mici ar fi ele. De lucrurile bune, ne agățăm mai greu.

Și ce?