Pe George Coșbuc l-am cunoscut în grabă. L-am văzut într-o zi mergând prin iarbă și recunoscându-l, l-am strigat. El s-a întors, iar eu i-am făcut semn cu mâna, dar el n-a vrut să stea. Se grăbea s-ajungă undeva, deși nici el nu cred că știa unde. Era mereu prins într-o creație, în niște versuri răzlețe care i se conturau în minte. Și privea afară, prin niște ferestre de chihlimbar. Din când în când, mai arunca o poezie, printr-o deschizătură secretă, care numai el știa unde se află.
Poetul m-a văzut, dar nu s-a oprit. A ridicat ușor o mână, întorcându-mi salutul și a promis c-o să mă țină minte, că se va întoarce într-o zi la mine. Și s-a întors. Într-o poezie despre ce s-ar fi întâmplat, despre ce nu se întâmplase și despre ce se întâmpla în timpul ăla în mintea lui. Nu toate poeziile lui Coșbuc erau despre lucruri neîntâmplate.
Citesc versuri pe care nici nu le înțeleg, așteptând mereu ca poetul să se întoarcă. Mereu se întorcea după un timp acasă, să-și regăsească o parte esențială din sine ce se pierduse la oraș. Îl citeam și încercam să-l deslușesc în van.
Când a venit, într-un sfârșit, poetul era trist. Fărâmat. Îmbătrânise parcă o sută de ani de când îl văzusem ultima oară. Închidea ochii adesea, ca și cum verdele aprins al ierbii îl amețea. Și mergea încet, parcă fără vlagă. Atât de straniu, atât de altfel față de tânărul grăbit ce plecase cu vraful de hârtii sub braț.
L-am privit o vreme cum se împleticește în iarbă, fără să înțeleg. Era ca și cum dânsul nu mai vedea clar în fața ochilor. Când a trecut pe lângă mine, a zâmbit ușor. Eu nu îmbătrânisem în timpul ce trecuse, rămăsesem acolo, cu o carte de poezii în mână. Poetul n-a spus nimic și am aflat, mult mai târziu, că de ceva vreme, genialul Coșbuc orbecăia într-o noapte eternă, sechestrat de un întuneric fără margini, care nu-i mai permitea să meargă înainte.
Plecase pe jos într-o noapte, să-și caute fiul care uitase să se întoarcă acasă, doar ca să descopere că n-avea să se mai întoarcă niciodată. Am înțeles atunci zâmbetul fărâmat al poetului – aveam pe-atunci aceeași vârstă ca Alexandru, fiul său pierdut.
Citeam, în doliu, poeziile poetului din tinerețe, mă minunam de fiecare întorsătură de frază, fiecare cuvânt ales dintr-alte o mie și pus exact unde trebuie. Și mi se frângea inima gândindu-mă la acel tânăr plin de viață, mergând pe jos prin întuneric spre cea mai îngrozitoare veste ce-o poate primi un om.
Astăzi, ar fi fost ziua lui. Ar fi avut mulți ani, foarte mulți, si-ntr-un fel, îi are. El e acolo, undeva, în fiecare pajiște, în iarba verde a României.
„A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţi. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”
Liviu Rebreanu
Discussion about this post