Pe Mircea Eliade l-am cunoscut prin prisma unei cărticele subțiri, citite-n grabă în autobuz, cu oboseală-n ochi și agitație-n trup. De la Mircea Eliade, ridicam adesea ochii și priveam pe fereastră, urmăream siluete până dispăreau într-o mare de oameni, și apoi, amintindu-mi de cartea din mână, mă întorceam la Eliade al meu.
Ca pe mai toți scriitorii descoperiți în liceu, pe Mircea Eliade nu l-am îndrăgit din prima, chiar dacă aveam de citit una dintre cărțile sale cele mai frumoase. Maitreyi. O iubire mai mult sau mai puțin imaginată – ai crede că e subiectul ideal pentru o tânără de cincisprezece ani, dar nu era. La vârsta aia, ești așa prins în propriile amoruri (și ele mai mult sau mai puțin imaginare) că nu mai ai timp de ale altuia.
De Eliade m-am îndrăgostit mai târziu, când iubirile au devenit adevărate, când mi s-a mai dus agitația din oase. L-am descoperit în momente lungi de reculegere, de meditație asupra lumii care mă înconjoară. A fost un fel de minune, uite, individul ăsta cunoscut demult într-un autobuz de dimineață mă înțelege și trăiește la fel ca mine. Spune unele lucruri pe care nici eu n-aș fi știut să le spun, dar odată citite, mă lasă mirată că da, exact așa a fost.
Mircea Eliade cară atâtea cărți în spate că nu știu dacă am să le termin vreodată, dar poate că nici nu trebuie. Am înțeles acum că Mircea Eliade nu e un simplu scriitor, ci o călătorie, un drum prin etapele vieții. Unele cărți ale sale poate că le-am depășit deja, altele abia le ajung din urmă, și încă altele, pe care n-am nicio dorință să le citesc. Încă.
Dar sunt sigură că într-o zi, când poate că mi se vor mai schimba încă o dată oasele și agitația și morfologia sufletului, voi căuta alte răspunsuri. Și acolo, mă va aștepta tot Eliade, pregătit cu un teanc de hârtii sub braț, să mă întâmpine într-o altă eră a mea.
Eliade, pentru mine, a devenit imediat un tovarăș de cursă lungă, un om de lângă care pot și chiar voi pleca, mai devreme sau mai târziu, doar ca să-l întâlnesc mai încolo pe drum.
Discussion about this post