Din punctul de vedere al unei iubitoare de cărți ca mine, trăim într-o lume incredibilă. Prin prisma tehnologiei, avem acces la cărți în absolut orice limbă, scrise în orice țară s de orice autor. Putem chiar să intrăm în contact direct cu autorii preferați prin intermediul platformelor de genul Twitter sau Instagram și putem strânge câte cărți ne dorim, atât cât ne ține portofelul.
Și totuși, nu pot să nu observ că astăzi, într-o Românie dominată de modele occidentale, și prin urmare, și de scriitori străini, ne uităm încet-încet propriul trecut, autorii români de odinioară care astăzi nu mai sunt „la modă”. Și odată cu ei, lăsăm sute de capodopere s-adune praf prin bibliotecă, în goana noastră după scriitori moderni. Și așa c-am hotărât să încep o serie de „recenzii” sau comentarii, dacă vreți, ale unor cărți superbe scrise chiar în limba noastră maternă.
Astăzi, aș vrea să scriu puțin despre „Ordinea Cuvintelor” de Nichita Stănescu, un om care pentru mine, a fost o călăuză atât literară cât și în viață. Nu cred că există stare în care să nu vreau să-l aud, nu există moment nepotrivit pentru Nichita.
Vorbim aici de prima parte, deoarece ordinea cuvintelor e lungă și complicată. La varianta pe care o am eu, pe spatele cărții, e o poză cu Nichita stând pe pat, fumând și zâmbind motănește, așa cum îi ședea lui cel mai bine.
Nu știu ce de cartea asta anume m-a marcat așa de tare pe mine, poate unde e la mâna a doua, dată din părinți și bunici, la fel ca amintirea dragului meu Nichita. Are note în margine, însemnări, iar coperta e puțin ruptă. A fost, pe semne, răsfoită bine, așa cum merită.
Ordinea cuvintelor n-are, în mod paradoxal, nicio ordine bine definită, deși citită cap-coadă, e ca o coborâre abruptă în nebunie, încă de la prima pagină, de la debutul lui Nichita din „Gazeta literară”, în 1957, intitulat „Ardea Spitalul”. N-am crezut vreodată posibil să-mi placă o poezie într-atât.
Ce vis ciudat mă străbătu azi-noapte!…
…Ardea spitalul cu bolnavi cu tot
Și flăcările sfârâiau în cărnuri
Râs alb cutremurat de savaot
Citindu-l acum, parcă-mi lasă umbre de Joker-ul lui Heath Ledger, dar citindu-l prima oară, acum câțiva ani, țin minte că m-a marcat profund, că am auzit și eu acel râs nebun în noapte și m-am simțit mai aproape ca niciodată de Nichita.
„Ordinea Cuvintelor” e un deliciu prin cantitatea uriașă de poezii, citești cuprinsul și te simți ca un copil într-un magazin de jucării. Și în stilul tipic al lui Nichita, găsești o poezie pentru fiecare stare, pentru singurătate, pentru dragoste, pentru frică.
Ce mi-a rămas și acum de la prima lectură a cărții e sentimentul de siguranță oferit. Cuibărită-n pat, cu cartea lui Nichita în brațe, simțeam că totul poate fi bine, că aș putea rămâne aici etern, fără să mă ajungă grijile și problemele.
„Ordinea cuvintelor” e cartea acea extrem de rară care nu te face neapărat să iubești cuvintele (deși și asta), cel mai important, te face să simți cuvintele, să le pătrunzi. O deschizi, privești înauntru, și apoi te trezești prins într-un „E” răzleț, uitându-te la lumea de afară.
Poezia lui Nichita îți străbate sufletul, te trezește, te îmbrățișează și totuși, te împinge să pășești singur în lume, știind că atâta timp cât ai cartea sa alături, nu vei fi niciodată singur de-a binelea.
Da, îmi dau seama că am alunecat într-o altă scrisoare de dragoste și nu asta îmi propusesem, însă când vine vorba de Nichita Stănescu, e greu, foarte greu, să nu aluneci.
Discussion about this post