Nu aveam de gând să scriu nimic, am zis că au scris deja alții destule. Nu am fost niciodată fan Compact și refuz să fiu genul de om care profită de o astfel de tragedie doar pentru a mai scoate câteva vizualizări amărâte. N-am vrut, însă nu mă pot abține.
Am urmărit întâmplător una din multele înregistrări cu Leo Iorga distribuite obsesiv pe rețelele de socializare. Mi-au dat lacrimile. M-am pomenit plângând pentru un om pe care nici măcar nu-l știam și pentru care nu credeam că am să plâng. Știi cum e, pe măsură ce crești, începi să-ți dozezi răbufnirile, știi că nu le ai la infinit și „te ții tare” oricând se poate.
Ei bine, uite că acum n-am putut. Era una din ultimele înregistrări cu domnul Iorga, care surprindea fanii la un concert al trupei Compact B. Se mișca greu, tremurând, și se sprijinea de brațul unui tip de pe acolo. Arăta mult mai bătrân decât era de fapt, nu cum îți imaginezi un bărbat la 54 de ani. Era clar că suferă mult, că e bolnav și că ar fi fost poate mult mai bine să stea acasă, să se odihnească. Sau mă rog, nu știu dacă neapărat mai bine, dar cu siguranță mai comod. Și totuși, a venit și a cântat. A cântat, băi. M-a impresionat momentul extrem de mult. Așa un devotament față de public și față de muzică, atâta determinare vezi mai rar, în ziua de astăzi.
Am stat apoi și m-am uitat la ultimele înregistrări cu acest om remarcabil, cea mai recentă făcută chiar la sfârșitul lunii septembrie, în scaun cu rotile, într-o ieșire foarte scurtă din spital.
Nu am apucat Compact, dar sincer, cred că asta contează prea puțin. Și din cealaltă parte a globului să fi fost, să nu înțelegi o iotă din ce cântă omul ăla acolo și tot ai fi fost mișcat. Pentru mine, nu e vorba de anii copilăriei pe care mi i-a colorat Leo Iorga, nu l-am apucat decât bătrân (deși cuvântul ăsta pare nepotrivit; nu era bătrân) și bolnav. Dar m-a marcat atât de tare pasiunea ce vibra din fiecare por al unui om măcinat de o boală cruntă încât am simțit nevoia să scriu ceva.
Am vrut să înscriu undeva lacrimile, să zic și eu, un ecou slab al multor multor oameni în România azi, că nu e cinstit ca un om cu atâta pasiune, cu muzica în vene, cu atâtea motive de a trăi să se stingă atât de chinuit și atât de devreme. Atât. N-am știut niciodată ce să spun în astfel de situații, așa c-am să spun doar atât – îmi pare rău.
Discussion about this post