Pe Ana Blandiana n-am cunoscut-o de prea mult timp. Întâmplător, am dat de ea în biblioteca bunicului și tot auzindu-i numele, am zis să văd despre ce e vorba. Nu-mi amintesc care dintre volumele sale mi-au deschis ochii către această comoară a României numită Blandiana, dar știu că nu am mai privit poezia la fel. Nu cred că există poet în limba română pe care să-l fi iubit mai mult, în afară, desigur, de Nichita.
Tot întâmplător am aflat și că Ana Blandiana urma să vorbească la librăria Humanitas de la Cișmigiu, pe 12 decembrie. Am aflat doar cu câteva zile înainte și până m-am dumirit eu că ar fi nevoie de bilet, ele deja se epuizaseră. Am zis, totuși, să-mi încerc norocul. Am zis că și dacă nu apuc să stau, măcar o văd și tot e ceva.
Și ce viziune. Doamne, din secunda în care am văzut-o, am rămas impresionată. Mă plimbam deja prin librărie de vreo cinci minute și chiar mă uitam în stânga-dreapta, întrebându-mă dac-o s-o recunosc.
Când am văzut-o, am știut că e ea instantaneu, dar nu pentru c-aș fi știut-o din poze sau de pe rețelele de socializare. Am cunoscut-o după zâmbetul care i se întindea de la o ureche la cealaltă, după fericirea acea de copilă aproape cu care privea în jur.
Ea e.
Și țin minte că primul lucru la care m-am gândit a fost că sper să pot zâmbi și eu așa frumos la vârsta ei. Am urmărit-o cum s-a dus la micul spațiu amenajat de cei de la Humanitas și chiar mi-a părut rău că nu o mai pot vedea, chiar dacă de-obicei îmi pasă prea puțin de așa ceva.
Am ascultat cuminte în timp ce au vorbit alți oameni despre cariera lungă și impresionantă a Anei Blandiana și despre volumul de poezii, „Integrala poemelor”, pe care îl lansau atunci. De pe scaun, nu mă interesa să-i văd. Dar apoi, când a luat chiar ea cuvântul, am sărit aproape de pe scaun, alături de destui oameni din public. Vedeți voi, vocea poetei răsuna cu atâta emoție că nu puteai fi sigur că plânge.
Iar Ana Blandiana e totuși o scriitoare cu mult renume, e o figură, o știe toată lumea (sau cel puțin așa sper)… Cu siguranță, mă gândeam eu, au mai lăudat-o și alți oameni în viața asta. Dar ea a reacționat atât de modest și atât de frumos că mi-au dat și mie lacrimile. Am urmărit-o din picioare cum vorbește pentru că pur și simplu, nu-mi puteam lua ochii. Era atâta grație în femeia asta, atâta drag de ce spune și atâta poftă de viață că și dacă n-aș fi pus în viața mea mâna pe o carte, tot aș fi rămas să ascult, pentru că trecea de „ale literaturii”. A fost o lecție în ce înseamnă să fii om.
Și n-am putut să nu observ că am văzut mulți scriitori, atât de la noi cât și de prin afară, cu mult mai puține motive de laudă, dar în același timp cu mult mai multe aere.
Seara s-a terminat, din păcate, prea repede, iar eu am ieșit în noaptea rece și, mergând cu pași repezi către casă, n-am putut decât să mă minunez – Doamne, ce om!
Discussion about this post