Citești titlul și îți spui că e o greșeală. Depresia deja presupune izolare socială, indiferent dacă-i carantină afară sau e soare. Oamenii care suferă de anxietate și depresie deja au probleme în a comunica și a forma legături cu oamenii, așa că actuala pandemie nu face decât să înrăutățească situația.
Să obligi oameni să stea în izolare și să-i privezi de atenția de care au nevoie este un act de cruzime nejustificat, unul care se întâmplă în foarte multe țări la ora actuală. Vizitele medicale sunt permise doar în cazuri de urgență în România noastră normală. Iar consultul psihologic se rezumă în prezent la apeluri telefonice sau video-call-uri în mediul online. Caz în care o parte imensă a consultului psihologic se bazează pe limbajul non-verbal, pe atitudine, pe limbajul corporal și pe o mie de alte semnale de alarmă pe care un psiholog le poate vedea cu ochiul liber.
Nu e vina psihologilor, desigur. Ei fac ce pot, cu siguranță, pentru a-și ajuta pacienții în aceste vremuri de criză. Este vina unui stat bolnav care refuză să recunoască problemele de natură psihică ca o urgență, deși în multe cazuri, sunt.
E greu pentru toată lumea să rămână în izolare pentru o perioadă îndelungată, iar pentru oamenii predispuși către probleme psihice, este de-a dreptul imposibil. Izolarea aceasta nu face altceva decât să le accentueze niște griji/dureri deja existente și poate avea efecte dezastruoase, dacă nu chiar fatale.
Cu oamenii care nu știu să ceară ajutor, cum facem?
Există, din păcate, atâția oameni în țara asta care simt că nu mai suportă. Oameni care chiar în secunda asta iau în considerare suicidul. Cazuri îngrijorătoare care în mod normal ar fi putut fi observate și oprite la timp astăzi riscă să fie ignorate.
Nu toți oameni depresivi pot cere ajutor. Nu toți acceptă că au o problemă, și foarte mulți au dificultăți în a apela la un psiholog, chiar și în vremuri normale. Darămite acum, când e atât de ușor să calci în picioare tot progresul făcut. Mergând la psiholog, se creează o relație de încredere, iar un psiholog bun știe să încurajeze și să ajute persoanele care au probleme în a cere ajutor. Însă când consultația se face prin telefon, bolnavul parcă e încurajat să renunțe.
Europa abandonează persoanele cu autism.
O persoană care suferă de autism nu înțelege lucrurile în același fel în care le înțelegem noi. Persoanele cu autism se bazează pe o rutină foarte clară. Rutină care e aruncată pe geam de măsurile (multe dintre ele absurde) de carantină.
Copiii afectați, atât în România cât și în Franța, pur și simplu nu pot să înțeleagă ce se întâmplă, de ce nu au voie să meargă la școală sau măcar să iasă afară. Vorbim de copii care nu pot înțelege că dacă ieși din curte, te amendează poliția. Copii care se izolează și fac crize de isterie datorită acestor îngrădiri ale libertății lor fundamentale.
De acești copii, cine se ocupă? În multe cazuri, se pierd luni și chiar ani de progres psihologic, și asta nu din cauza carantinei, ci din cauza intoleranței și încăpățânării statului. Ca niște copii în curtea școlii care râd când colegul autist urlă speriat, poliția și statul le refuză acestor oameni niște drepturi de bază, necesare pentru starea lor psihică.
Unde toată teoria tratamentului acestor probleme mintale se bazează pe toleranță și acceptare, ce fac astăzi majoritatea țărilor europene (printre care și România) se încadrează la capitolul sadism.
Discussion about this post